Poeți

ANA ANDREI

ANA ANDREI este heteronimul Anei Paraschivescu, după primele două cărți „Între un coșmar și o fotografie frumoasă”, C.D.P.L., 2020 și „Bărbații noștri de nisip”, Editura Aius, 2022.  S-a născut pe 9 mai 1977 în Craiova, locul în care a rămas și unde predă româna, la Colegiul Economic „Gheorghe Chițu”. În prezent, colaborează la Ateneu, Mozaicul, SpectActor, Liternet, Bucovina literară, Argeș, Apostrof, Matca, Scriptor, Familia etc. Este, de șase ani, co-organizatoare a clubului de lectură Smartopia, unde discută despre cărți, invită artiști și face lansări de carte. Din primăvara acestui an, găsește căi noi de a descoperi poezia ca limbaj al prieteniei prin clubul „Poetry, open terapy” (POT) care reunește, sub egida Casei Studenților din Craiova, tineri talentați și interesați de scris. În 2022, a participat la taberele de creație organizate de Memorialul Ipotești, respectiv de Biblioteca Municipală „George Sbârcea” din Toplița. În toamna și iarna 2023, a citit versuri în cadrul festivalurilor  internaționale de la București și Timișoara. Tot în 2023, a câștigat concursul Editurii Itaca din Dublin, unde a apărut a treia carte a sa, „Tristețea draft”.

lămpașul este așteptat pe înserat

un bărbat simte singurătatea atunci când
rămâne doar cu o femeie
spații se lărgesc brusc dispar obiecte dispar
preocupări
dispare dorința de a trăi
sensul sensul existenței stimați ascultători
sunt chemate concurentele
e târziu
stai frumușel pe scaunul tău
inspiri plămânii se umplu cu aer
privești siderată arta improprie imatură
asculți cum se sparg găoacele de ouă
sunetul e fin inima ta saramură
acolo în a rămas sarea la soare
să spere să înjure de Pandora
du-te-n Pandora mă-tii în Pandora mea
în Pandora în general
ce ochi o fi avut femeia asta proastă
să se știe toate femeile sunt proaste
pentru că aproape
toți bărbații sunt deștepți
și singuri bată-i vină pentru că uneori trebuie să
stea câteva ore cu o singură femeie
eminamente născută în comunitate
bun comunitar domne dar să ne fie limpede
ea ea ea ea ea etc. are un singur Dumnezeu
pe tine dragul meu
închinați-vă doamnelor
domnul e neînțeles
ca poezia ca decolteul
adânc

tristețea draft

n-am nevoie de salariu
nu-mi place să sap pământul
să arunc chestii să prindă rădăcini
mai bine o barcă pe valuri
un planor plutind lin
nu ne hrănim din același cernoziom
poezia e lecția despre depresie
fără leac dați-mi și mie un vârf de nemurire
stau în fund la colț cerșesc am un scop
target atins target împărțit cu tine
un timp al nostru cu boabe de cafea
ochii îți alunecă pe mine mă îmbrac în
bluze antiaderente
hai și-om pleca în lume
ne ghemuim între șine așteptăm trenul de la Curtici
lumina ochilor noștri farul de la Sulina
talpa ta pe umărul meu roșu
acel roșu intens al macilor
hai să ne bem dracului cafeaua să ne și gata
*iubim lipsește din versul anterior

OVIDIU BALINT

OVIDIU BALINT. În prezent manager al Hub cultural mARTA, o instituție de cultură proaspăt înființată în subordinea Primăriei Arad, Ovidiu Balint are o experiență în management cultural de peste 25 de ani, conducând atât activitatea unor instituții publice, cât și a unor ONG-uri.

Debutează în literatură cu poezii publicate în Franța, în 1990, în revista studențească ”Co-incidence” din Aix-en-Provence. Debutează în jurnalism tot în 1990 în prima publicație privată din Arad, ”Litera de tipar”. Volumul de debut ”Carte de colorat poeme”, Editura Mirador, 1997, primește Premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad. Ca manager cultural a condus proiectul care a pus în scenă spectacolul ”Hymnus”, în regia lui Radu Dinulescu, în parteneriat cu Teatrul ”Fani Tardini” din Galați, spectacol care a câștigat în 2008 Marele Premiu ”Coupe de coeur de la Presse” la Festivalul de Teatru de la Avignon (Franța). Este fondatorul Festivalului de Teatru și Film Underground de la Arad, care va continua în anul 2024.

Trecerea

poarta umedă
lăcuită cu sânge
despărțind
zenitul
de nadir
o-nchid cu mine

cheie
ruginită de vise

Secetă

clopote
și
pietre
întreabă
despre nemișcare

altfel
e liniște

Fără titlu

în fața plutonului de execuție
soldatul
a recunoscut că floarea
pe care-o purta-n spinare
era un dar
pentru iubita-i
soldat
din fața plutonului de execuție

Șaptesprezecime III

bârfindu-ne trecerea
pietrele
colecționează pașii

Natură moartă

în juru-mi
numai cioburi de orizonturi
și ferestre de ametist
zăbrelite cu imagini

Elena BĂLĂȘANU

ELENA BĂLĂȘANU (n. 1982, Caracal) este absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității din Craiova. A obținut numeroase premii literare, printre care: Premiul Special pentru un autor din Oltenia la Concursul Naţional de Poezie „Traian Demetrescu”, Craiova, 2019 și Marele Premiu la Concursul Național de Poezie „Panait Cerna”, Tulcea, 2018. A publicat poezie în revistele Mozaicul, Scrisul Românesc, Prăvălia culturală, Ateneu, Spații culturale, Ex Ponto, Bucovina Literară, Ramuri, pe platformele literare O mie de semne, Noise Poetry și 7 ARTE. De asemenea, a susținut lecturi publice la Institutul Blecher. A debutat editorial cu volumul „Singurătatea nu ne face mai buni”, Editura Aius, Craiova, 2020. Volumul s-a aflat pe lista lungă pentru premiul  „Cartea de Poezie a Anului”, secțiunea Debutanți, decernat de Asociația Română a Creatorilor Culturali și Artiștilor  și a primit Premiul pentru Debut din partea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Craiova.

poetă la cratiță

gătesc și în cap îmi răsună
cuvintele lui Anne Sexton

trăiește sau mori

îmi imaginez că sunt
singura ei prietenă adevărată
ea învârte tigaia eu pun ce mai trebuie
ne contrazicem în legătură cu sarea
mie îmi place mâncarea bine făcută
chiar dacă se arde pe ambele părți
ea e cumpătată în toate
sau poate că nu
o privesc cu uimire
încerc să înțeleg ce simte
ca un ultim gest al prieteniei noastă

o altă dimineață

ce îți mai poți dori
când ai avut totul
un copil prinde jucăria
și nu înțelege
de ce îi scapă iarăși
primăvara aduce doar vânt
și priviri pierdute
am citit undeva
că pielea mea uscată
este de vină
pentru toată energia statică
ce îmi traversează corpul
doar dimineața vrăbiile
mai ciugulesc liniștea

singurătatea nu ne face mai buni

închiși în case ne ghemuim și așteptăm
suntem și noi perle în corpuri moi

la marginea orașului oamenii
s-au instalat confortabil
în case încăpătoare
se privesc de la geamuri
și își zâmbesc
fiecare în spațiul lui
cu gândurile lui
cu lucrurile înșirate prin curte
o bicicletă o căsuță de jucărie un leagăn

o femeie trecută de 30
își atinge părul în oglindă
apoi fața apoi buzele
vântul atinge firele
de înaltă tensiune și cântă

DAN MIRCEA CIPARIU

DAN MIRCEA CIPARIU (născut la 7 septembrie 1972, București), licențiat al Universității București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, scriitor, jurnalist și manager de proiecte și programe culturale. A debutat în presa literară în 1988 (SLAST), iar editorial, în 1999, cu volumul Hai să ne-ntâlnim pe site sâmbătă seara (editura Libra).

În 2020, a primit titlul de doctor în filologie pentru lucrarea „Tipare ale imaginii poetice”, sub coordonarea prof. univ. dr. Silviu Angelescu, la Școala Doctorală a Facultății de Litere, Universitatea din București.

În 2022, a publicat volumul META VERS, cu 7 ilustrații de Mihai Zgondoiu, la Editura Vellant, carte distinsă cu Premiul Special al revistei Ficțiunea OPT M și cu Premiul Național pentru Poezie ”Vasile Voiculescu” . În 2023, a publicat Gloria Veselia și Ursulețul Cipi, cu ilustrații de Raluca Neferu, la Editura Ars Libri, și Pe Planeta Moș Crăciun, cu ilustrații de Raluca Neferu, la Editura Ars Libri.

meta vers

acte și imagini declanșatoare
ton semiton culoare

și nimic
despre ceea ce a vrut să spună autorul

trecând peste fumurile albe
în găurile negre (sau poate că invers)

până la fricile ancestrale
meta vers ton semitonuri
în ficat în limfă în ariile prefrontale

și nimic
despre ce culori iubește și visează autorul

în chat pe web în video-studiouri

meta vers
cu toate noutățile din rețea
cu cearcăne și atractori stranii
cu noduri în gât
cu vocale întunecate

și nimic
despre ce măști are autorul

meta vers
aer dezinfectant și tămâie

grila de evaluare

o mașinărie poate naște o altă mașinărie
dar o stea nu poate multiplica
la nesfârșit
întunericul

a fi sau a avea
iată judecata
pentru care vei fi
mântuit
sau alungat

o realitate poate crea un vis
dar un suflet nu poate găsi vindecarea
decât cu un alt suflet

ne privim timid prin oglinzi
să-i vedem pe cei ce se vor dărui

o mână divină va apăsa butonul de panică
dintr-un oraș interior
până când
liniștea
ni se va ghemui la picioare

metamorfoză

creierul meu e o baterie universală de 20 de wați
cu ajutorul căreia călătoresc neîncetat
dintr-un univers în altul
dintr-o oglindă într-o grădină edenică

până când din mine rămâne doar energie primară
necenzurată

precum în cer așa și pe pământ
o bolboroseală

sau poate chiar singura exersare a lui a fi

20 de wați pentru viața veșnică
20 de wați pentru circuitul sublimului în natură
20 de wați ca niște electroni cu adevărați liberi

ingrediente 3D instincte primare
dintr-un stomac interstelar

nimic nu se pierde
totul e în lume colaj

RITA CHIRIAN

RITA CHIRIAN, n. 1982, a publicat patru volume de poezie: Sevraj (Vinea, 2006), Poker face (Vinea, 2010), Asperger (Cartea Românească, 2012), Casa fleacurilor (Casa de Editură Max Blecher, 2016). A primit, printre altele, Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut în poezie în 2007 și Premiul Tânărul Scriitor al anului 2016. Trăiește la Sibiu.

toadere

ăsta ești tu, cu pălăriuța cu fund rotund și boruri înguste,
cu bărbia mică, ridicată, ești asemenea unui pui de pasăre, cu cioc lătăreț.
între maică-ta și taică-tău, ești un stomac care scoate cuvinte, a pain in the ass.
între volănașe și cordoane bine legate, cum o arată fotografii răzlețite prin
cărțile de istorie orală & de restituiri, copiii au o mutră cretină,
cu ochii prea mari și urechi clăpăuge și degete agățate șăgalnic în cheutori.
dar tu ești un animal puternic, gata să-ți arunci frații din cuib pentru îmbucătură
& viață, tu ai picioarele goale, maică-ta are picioarele goale,
taică-tău pleacă la război, fotografii ambulanți scot bani buni acum,
cartoanele sunt de mare folos, mai ales după moarte.

ăsta ești tu, cu pălăriuța cu fund rotund și boruri înguste.
taică-tău s-a întors de la război. o dată a pomenit că, de foame și disperare,
soldații și-au fiert ciubotele. o dată a pomenit că, de foame și disperare,
soldații au halit șobolani. dar taică-tău s-a întors de la război.

și după cincizeci de ani a ajuns în mormântul tău.
după alți treizeci de ani, în mormântul tău cu oscioare printre gheme de ață
și țărână stropită cu vin, a venit taică-meu.

nemții sau rușii,
un proiectil nazist ori unul sovietic.

taică-tău te-a bătut și te-a urcat cu mâna lui în căruță.
taică-tău te-a silit să aduci bostanii de pe câmp,
că nu dați de mâncare la ciori, cu mâna lui te omoară,
dumnezeii tăi de putoare.

nemții sau rușii,
un proiectil nazist ori unul sovietic,
căpușele au răbdare ani buni
până să se hrănească din nou.

ăsta ești tu, cu pălăriuța cu fund rotund și boruri înguste.
ăsta ești tu, și acolo, departe, pălăriuța cu fund rotund și boruri înguste,
aici și aici și aici și aici ești tu, dumnezeii tăi de putoare.

taică-tău a tăcut cincizeci de ani, cuvântul sapă puțin mai adânc decât foamea.
se mișca încet. clipea rar. nimeni nu l-a văzut să mănânce ori să bea.
realitatea se ducea oricum dracului, nu mai era nevoie nici să ridice un deget.
comuniștii i-au ars țoalele infestate cu păduchi, capitaliștii i le-au dat înapoi.
și-a auzit noapte de noapte vaca făcându-și cruce cu copita înainte să doarmă,
a muls-o numai când ugerul sta să plesnească, numai când altfel nu se putea.
ca la sfârșit de război, când trebuie s-apuce fiecare care-ncotro.

a făcut numai cât a știut că nu mișcă un milimetru pe nimeni,
s-apuce fiecare care-ncotro.

în mormânt, și când vi se ating oasele, niciunul nu scoate o vorbă,
fiecare să-și caute de treabă, cu degetul înțepenit pe trăgaci,
toadere,
dumnezeii tăi de putoare.

exploratorul spațial

ei vorbeau despre revoltă & demnitate, ei aveau totdeauna răspunsuri,
somnul cu capul vârât în gheață, și disperarea cu hazul ei muzeal.
înveți mai întâi să-ți ții curelele bine strânse, ca un explorator
spațial care pricepe deodată exactitatea gravitației,
ce mult te-am iubit, patria mea.

ei vorbeau despre revoltă & demnitate, ei aveau totdeauna răspunsuri.
așteptarea prelungită în fața comunei,
când singurii contraforți care n-o iau razna
sunt urmele fricii,
întinse

și ordonate.

asta-i totul de partea bună a vieții, patria mea.

m-am trezit mestecând aer, cu poftă de claritate,
reziliență și importante decizii. pe câmpul de luptă liniștea-nvinge
candoarea, iar cine mestecă aer înghite arsură, patria mea.

să facem bani, și banii își vor pune singuri ștreangul de gât,
vom cumpăra bărcuțe supersonice spre steaua polară
a ordinii & sustenabilității, patria mea,

să luăm liftul multi și meta dinspre clasa de jos înspre clasa de mijloc,
promite-mi saltul în gol & acrobația televizată.
ne vom ierta singuri, patria mea.

ei vorbeau despre revoltă & demnitate, ei aveau totdeauna răspunsuri,
mulțumim pentru munca plină de însemnătate pe care o faceți,
altfel ne-ar înghiți dezordinea, ce multă iubire e-n patria noastră.

noiembrie

sunt pregătită acum.
hainele negre se potrivesc lunii cu gâtul tăiat,
lunii în patru labe.
fără să știu, am valsat azi în marginea unui vitalist. pentru
interpretarea metaforei mormintelor, am dat zece. unii
se pricep de minune la jaf
și cultură, în timp ce eu nu vreau decât să ies
dintr-un
rigor mortis de zece
cu Eros și Logos,
din pompa stilistică pentru adolescenți numai hormon și
tranchilizante și sclipici pe carcase
să ies.
sunt pregătită acum.
ultima rochie neagră am aruncat-o cum am dat-o jos de pe mine.
imediat mi-am schimbat numele, și-n numele meu n-a murit nimeni
deja.
pe hainele negre, ceara lasă pete oribile, de care abia scapi,
mai ales dacă nu ești o vrednică gospodină.
noiembrie.
dansul capacelor pe oale,
erecția armăsarilor
înhămați la Pentateuh.
pentru scuipatul prelung
al mângâierii preoțești
sunt pregătită acum,
pentru lumânările ieftine care lasă pete.
pentru reguli sunt pregătită,
pentru gheața unor buze pe frunte și pentru forfecarea
ortodoxă,
pentru carcasa rochiei negre și ochii de foc, și pentru tămâie.
sunt pregătită pentru aruncarea hainelor și pompă,
pentru îmbrățișările unor necunoscuți
în luna cu fier roșu în piept,
în luna cu ape-amestecate.
pentru sclipiciul pe obraz sărutat cu dichis,
pentru jaf și basma, pentru loc cu verdeață,
pentru poezia sentimentală a
pleoapelor
cusute
sunt pregătită.
sunt pregătită acum pentru tocătura de zece
din rădăcini și pământ.
pentru pomenirea vrednicelor gospodine,
mamă,
sunt pregătită acum.

NICOLAE COANDE

NICOLAE COANDE (n. 23 septembrie 1962, Osica de Sus, Olt). Trăiește în Craiova, unde propune întâlniri cu scriitori, poeți, artiști români și străini, pentru ca gustul literaturii și aroma prieteniei să nu dispară din oraș. A publicat unsprezece cărți de poezie și două antologii lirice. Cea mai recentă, „33 de cântece pentru Didgeridoo” (Editura Tracus Arte, 2023). Cărți de publicistică, interviuri, eseu, critică literară. Cea mai recentă, „Manualul vânătorului de poeți”, vol. I-II (Editura Hoffman, 2021). Premii pentru poezie ale Uniunii Scriitorilor din România pentru plachetele de poezie „În margine”, respectiv „fundătura homer” (1995, 2002). Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (2017) pentru placheta de poezie „Plagiator. 1962”. Editor-fondator al revistei Teatrului Național Craiova, „SpectActor” (din anul 2006). Este realizator și moderator al „Întâlnirilor SpectActor”, un eveniment cultural găzduit din anul 2010 de Naționalul craiovean, și al evenimentului „Adunarea Poeților” (din anul 2016). Anterior a inițiat „Duminici de Poezie în teatru” (2010-2016). Coordonează Festivalul de Literatură și Dramaturgie „Patrel Berceanu” (din anul 2019). Scriitor în rezidență în Germania, Austria, Elveția, Spania.

Cablograma

La coborîrea în infern nu este nimic de spus dar cel lovit în centru
Poate folosi cablograma replica secretă pe care mîna lui încă vie
Poate aplica o artă a morții un antidot la forța vicleană care l-a anihilat
Dacă va scrie cu viteza fulgerului un blestem eficace o contra-moarte
Odată trimisă prin cablogramă ea îl atinge brusc pe cel de sus
Care tocmai savura prăbușirea vechiului inamic
Căderea este instantanee aproape în același timp cu cel anihilat primul
O lovitură inversă revanșa scorpionului cum un mare maestru mută
Tocmai cînd adversarul vedea victoria cu ochii minții.
Cu aceiași ochi cel viu vede cum moartea vine printr-o cablogramă
În clipa neagră a fericirii.
Este indescifrabil dar poți citi uluit mesajul.
Teme-te la 5 secunde după moartea celui pe care l-ai urît.

Scrie că trebuie

În această carte scrie că trebuie să mori dar n-o fă
Sînge ca să intri sînge ca să ieși (împrumut)
În puține cuvinte o poți face dar n-o fă
Încă ne mai putem spune ceva fără disperare
Chiar dacă amîndoi sîntem periferici și am ales să fugim de lume
Cum ai vedea un cap dînd ture de stadion în timp ce mulțimea aclamă
Un cîine obosit cu o pancartă agățată de gât scrie cer liber
Un ins demonstrînd împotriva timpului cu o durere în piept
În vreme ce toți ceilalți nu văd decît alergarea
Crezi că asta e viața ta acolo unde alții cred că e doar poezie?
E bine să pui întrebări dar uneori ascund ceva necurat.
Cuvintele dacă sînt lupi atunci să facă treaba pentru care au fost trimise.

Zîmbetul tău intră în manuale
lui Ion Monoran

E o dimineață numai bună să zbori. Te ridici din somn penații
Îți fac semne prietenos cartea căzută lîngă pat îți șoptește
O cafea numai bună te așteaptă la masa ta preferată
Recunoști vocea eroinei care te-a mîngîiat toată noaptea
Ai visat că ești așteptat la ultima întîlnire urale și strigăte
Muzici pentru eroul discret dar oamenii vor sărbătoare
Vor o bucată din podul palmei cu care mîngîi de obicei
Nu ai încotro ieși pe stradă ești recunoscut numele tău
Coronița de lauri pe frunte ia foc n-o poți arunca
Pe sub pod curg Bega și viețile noastre cîndva
Scoți din buzunarul de la piept o bucată de pîine
Scoți ziarul de mîine citești într-o limbă uitată
Tu vei fi azi bucuria flămînzilor icoana pe care toți o calcă-n picioare
Atît de curată e dragostea lor – își fac loc în inima ta
Cuțitul strălucitor te bucură ca atunci cînd copil te vedeai în lama lui scurtă
Zîmbești și zîmbetul tău intră în manuale pînă la următoarea trezire.

DAN COMAN

DAN COMAN s-a născut pe 27 iulie 1975 la Gersa, Bistrița-Năsăud. A debutat cu volumul de poezie anul cârtiței galbene (Timpul, 2003), urmat de ghinga (Vinea, 2005), Dicționarul Mara (Cartier, 2009) și Insectarul Coman (Charmides, 2017; Premiul Radio România Cultural, Premiul Observator cultural, Premiul Cartea de poezie a anului 2017 la Gala tinerilor scriitori). În 2004 primește Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Prima, și Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. În 2010 obține Premiul pentru poezie acordat de Radio România Cultural, iar în 2011 Vilenica Crystal Prize, Slovenia. A publicat de asemenea volumele de proză Irezistibil (Cartea Românească, 2010), Parohia (Cartea Românească, 2012; Polirom, 2017), Căsnicie (Polirom, 2015, 2016), aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată (Polirom, 2019), Ce preferi? (povestiri, Polirom, 2022) precum și biografia romanțată Enescu. Caiete de repetiții (Polirom, 2019).

Trei poeme de dimineață

1.
pentru un bărbat ca mine (înalt, zodia leu, obișnuit cu succesul)
singurul criteriu al adevărului e sexul. pentru că aici e toată inima mea:
o întindere de 16 cm la capătul căreia te aștept
aprinzîndu-mi țigara.

știi bine: pentru cineva ca mine (impulsiv, trecut de 40,
mare fan julius meinl)
adevărul vine de la corp. și corpul nu minte niciodată.

16 cm nu e drum lung, efortul n-a fost niciodată în zadar.

du-te pînă la capăt: acolo unde-i aprinsă țigara
un bărbat înalt (zodia leu, obișnuit cu succesul)
îți va întinde, înflorită, inima sa.

2.

la nici un minut după ce plăcerea s-a dus
corpul tău e absorbit cu totul de minte (doar
transpirația e încă-n mișcare, biluță aurie rostogolită-ntre umeri,
făcându-se țăndări pe podea)

self-love: singurul truc pe care-l știu folosi ca să fiu aproape de tine.

îți folosesc vocea: tot ceea ce spui e inventat de mine,
toate cuvintele tale există doar în memoria mea (dirty talk:
în realitate nimeni nu mi-a provocat atâta plăcere)

niciun minut de când plăcerea s-a dus
și distanța se întinde iar între noi –
sute de km in confortul BMW
la capătul cărora ne așteaptă realitatea.

aproape-un minut și memoria înregistrează deja dragostea:

o zăpadă fierbinte împrăștiată pe abdomenul meu

și în zăpada asta
urmele tale

îndepărtându-se

3.

6 AM, prima cafea. deschid telefonul și ca de fiecare dată când deschid telefonul
mă uit mai întâi la poze cu tine (ești o femeie superbă,
dar nu frumusețea e cea care mă interesează acum)
(și totuși, niciodată ca azi dimineață: citatul din Denis Johnson,
părul tău blond crescând în vremuri de lockdown,
cele două pisici acoperite de lumină).
am tras cu putere aer în piept:
aroma pielii tale nu trece dincoace de ecran.
mi-am aprins țigara, am închis ochii.

6.15 AM. cuplat cu altcineva, dar cu gîndul numai la tine.

6.20 AM. pregătesc a doua cafea.
îți vorbesc într-o limbă inventată, fără nicio consoană.

6.21 AM. îți spun: într-o bună zi
voi prinde curaj și-ți voi bate la ușă.
vom face dragoste pînă ce o să ne usture mintea.
vom face dragoste pînă ce vom străluci.
pînă ce visul se va amesteca în totalitate cu realitatea –
la capătul patului, printre așternuturile șifonate,
în două lăbuțe,
sufletul va aștepta răbdător să ne oprim,
să-i aruncăm oasele noastre curate

TEODORA COMAN

TEODORA COMAN (născută în Sibiu) a publicat cinci volume de poezie: ,,cârtița de mansardă” (2012), ,,foloase necuvenite” (2017), ,,soft guerilla” (2019) la Casa de Editură Max Blecher, ,,Lucy” (2021) la Editura Tracus Arte și ,,Piesă de rezistență” (2023) la Editura Nemira, Colecția Vorpal coordonată de Svetlana Cârstean, în urma câștigării Burselor și Rezidențelor de creație Cărturești din același an.
Din 2011 este redactor al revistei Poesis Internațional, în care publică recenzii și traduceri literare.

îmi place iarna din jurul tău, a spus când mi-a văzut poza, un selfie făcut pe furiș în crepusculul din parc:
hașură complexă de crengi în fundal, blurată de un zâmbet crispat, cu rid de expresie accentuat; sunt îmbrăcată în alb.
și mie îmi place iarna în felul meu ingrat, cu corpul împachetat, aproape restricționat,
dar acum, că mi-a zis-o el,
îmi văd capul clar delimitat ca un sâmbure ce susține greul imaginii tăiate automat,
deși:
ce e în jurul meu în afară de aer înghețat?
ce se activează în jurul meu
în afară de un câine comunitar
care n-are forța să latre, darmite să muște
un localnic hoinar?
dau zoom in ca-n Blow up, să prind vreun detaliu care mi-a scăpat
și văd câțiva fulgi intacți pe creștet, deși nu-mi aduc aminte că ningea,
nu-mi aduc aminte nici de scopul care, teoretic, m-a mobilizat din pat.
n-am făcut nimic să generez amintiri,
nu rețin decât că se însera
și starea de nestare care te face să te simți inadecvat
oriunde te-ai afla, la un moment dat.
iarna e decorul care m-a consacrat temporar
în ochii altcuiva;
în ai mei, teama de-a mai impresiona.

//

cu o frumusețe sănătoasă,
n-ai nevoie de oglindă, măsurători,
pare imună la dependențe emoționale, la balansul
dotare-validări,
dar sigur ai și zone care resping, ca orice magnet,
ezit să mă apropii prea mult
că nu știu ce pol voi atinge
sau:
oare cine se va electriza de fapt și, supraîncărcat, va cădea inert,
electrocutat?
să ne privim
și vorbele să treacă pe lângă noi
e scenariul clișeic, ideal,
fără presupuneri greșite din start – mereu întrerupem interlocutorul
și vrem să i-o luăm înainte.
să domini, să impresionezi, să ai dreptate,
să simți că ai lumea sau omul la picioare
e singurul adevăr din spate,
ți-l pot spune copiii care s-au urcat pe locomotive pentru un selfie
și au suferit arsuri sau au căzut pe șine,
cu momentul de glorie visată când se credeau stăpâni pe situație
pândită mereu de tragedie;
și ei îți pot spune post-factum, dacă mai sunt întregi,
că adevărul nu-i niciodată contemporan cu faptele.
adevărul nu iartă nicio vârstă.
spune-mi un adevăr care nu te-a mutilat.

//

un doctor devenit influencer peste noapte
ne zice
că nu există lucruri bune sau rele în sine, în viața noastră,
că noi le facem să fie așa
în funcție de cantitate, context, frecvență, calitate.

altul zice că-i rău să nu îți placă de tine,
să vrei să fii altcineva. recunosc, mi-ar fi plăcut să pot scrie ca Lispector, în paroxismul expresiei eliberate
de tirania percepției sociale
sau ca fetișurile mele masculine cu același nume: Constantin (Vică și/sau Acosmei),
să pară că totul se spune fără tine, în concepția comodă a inspirației care vine de una singură pe nespusă masă,
te umple de idei și energia
cuvintelor blând articulate, fără ,,opintire”, fără istoricul lung de corectare,
rostogolindu-se ca High Hopes din videoclipul Pink Floyd
cu ecou propagat într-o cameră goală, fără obiecte tampon, fără strop de solidaritate biografică
între tine și lume, între tine și tine
și sper să nu ajung niciodată să-mi placă de mine
cum instigă trendurile motivaționale.

cred în ,,uncreative writing”, ,,unoriginal genius”,
în imitare ca formă activă de admirație;
mă simt un om mai bun, mai generos
în tot și în toate,
mai sigură pe urmele celor care
au croit tranșee
sau cărare.

IOANA CRĂCIUNESCU

IOANA CRĂCIUNESCU (actriţă de teatru şi cinema şi poetă) s-a născut la 13 noiembrie 1950, la Bucureşti. În 1973 a absolvit Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L. Caragiale din Bucureşti şi a devenit actriţă a Teatrului Nottara. A publicat volumele: „Duminica absent”, Cartea Românească, București, 1980; „Supa de ceapă”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981; „Iarna clinic”, Cartea Românească, București, 1983; „Mașinăria cu aburi”, Editura Eminescu, București, 1984; „Creștet și gheare”, Cartea Românească, București, 1998; „Supa de ceapă / Soupe à l’oignon”, Editura Brumar, Timișoara, 2007; „Mon general”, Editura Tracus Arte, 2017, „Piața Chibrit”, Editura Charmides, 2017. În 2021, a publicat volumul de poezie „Chit sau dublu”, Editura Charmides, care a primit Premiul APLER -Cartea de Poezie a anuui 2021.  Filmografie: Actorul și sălbaticii (1975); Artista, dolarii și ardelenii (1980). Ioana Crăciunescu a jucat în producțiile Pullman paradis (1995), Mensonge (1993), Quelque part vers Conakry (1992), Întâmplări cu Alexandra (1989), Duminica în familie (1987), Să-ți vorbesc despre mine (1987), Femeia din Ursa Mare (1982), La capătul liniei (1982), De ce trag clopotele, Mitică? (1981), Ion: Blestemul pamântului, blestemul iubirii (1979), Ediție specială (1978).

AMĂNUNTE ŞI LOCURI

Locuiesc lângă un templu grecesc
nu departe gospodine lucioase
stau la coadă la măsline.

Câţiva îngeri neputincioşi
îmi susţin cu lira
balconul dinspre stradă.

Mama mea spală şi calcă rufele viitorilor
morţi.
Tatăl meu urlă şi calcă urmele lor
sub pământ.
Sora mea scrie-n neştire pomelnice
dumnezeu ca o placă stricată-i dictează
străbunica îmbrăcată-n voal
cu patine-n picioare, pe ochiul albit
al nopţii
cu mine de mână atent patinează.

În căzi de alamă fac baie
puţinii copii pe care vreau să nu-i am.

Locuiesc lângă un templu grecesc.
Agripina o cheamă pe femeia care mătură strada.
Agripina o cheamă pe femeia întunericului
în care se varsă lăzile de gunoi ale memoriei mele

TINEREŢEA MEA SPÂNZURATĂ ÎN RAME AURITE

Bunica, străbunica, mama,
zâmbeau îngăduitoare în ramă.

Venisem cu un vânător de ţapi şi tăvălisem curtea
(floarea-reginei, gura-leului şi merele mereu la fel
căzând).

Venisem cu un vânător de cerbi şi rumegând
dădusem foc la şuri întregi de fân, călcasem cânepa,
tutunul, viaţa în picioare. Aveam doar praf de puşcă
şi gloanţe-n buzunare, femeile din ramă îmi zâmbeau
(ca merele căzând, gura-leului, floarea-reginei)
îngăduitoare.

Venisem, cotropisem curtea, zvârlisem şindrila
de pe casă
scoţându-mi colţii de căţea cu pui
zâmbeam şi eu în poza prinsă-n cui.

Ele treceau cu vânătorii lor
acelaşi trap şi nechezat de iepe

spărgând în dinţi pahare de cristal cu coamele
în flăcări, murdare de pământ mi se culcau în pântec
aceleaşi păsări bete.

Floarea-reginei, gura-leului şi merele mereu la fel
căzând.

LA MARGINEA FIECĂREI SILABE

La marginea fiecărei silabe
se-ntinde întunericul.

La capătul mesei grasul cântă aiurând
din caval
(beregata oii călcate bâzâie-ncet de o sută
de ani).

Se spun în ordine numele noastre
se înmânează ruginite foste medalii
întunericul creşte la marginea fiecărei silabe.

Timpul înghite case maşini animale
drumul se face prin laptele muls
bătrânele varsă găleţile negre negre silabe
cântă întins pe caval gâtlejul meu smuls.

La capătul mesei grasu-aiurează cimentul se urcă
şi-acoperă marea
pe câmp trag la pluguri pescăruşi înhămaţi
prin penele lor prin oasele mele curge sudoarea
părinţilor morţi şi îngropaţi.

LUCIA CUCIUREANU

LUCIA CUCIUREANU. Nu o mai interesează anul nașterii și nici al…, din moment ce „vom trăi în veșnicie”. Așa au spus, recent, oamenii de știință, n-a inventat ea axioma.

A publicat șase cărți de poezie – „Drept în inimă”, „Leac și miere”, „Lasă apa să curgă”, „O sută de kilometri mai la nord”, „Goethe cu frișcă”, „Livada cu spaime” (și altele, de critică și eseu). Acum se îndreaptă, cu pași ușori, spre a șaptea carte de poezie.

Va mai scrie atâta timp cât AI nu-i va copia stilul. Și, dacă se va întâmpla asta, are multe lucruri de recuperat. În primul rând, Iubirea.

Utopie

În Oceanul Pacific
a apărut o insulă nouă,
hai să ne mutăm
într-o lume frumoasă,
o pădure imprevizibilă
ca o panteră albastră.
În fiecare cuib de pasăre
vom pune o carte,
pe ierburi și liane
răvașe,
vom decreta sărbătoare
în fiecare zi a pământului,
înainte de prânz vom scrie,
seara vom avea club de lectură,
vom reuși în cele în urmă
să-i înțelegem pe Dimitri,
Alexei, Ivan și Pavel (Smerdeakov)
în bucurie pură, armonie
și pace,
vom goli de sensuri
toate cărțile din arbori,
acelea pe care le-am răsfoit
cu poftă și nerăbdare.
Eu voi fi ascultătoare,
tu vei avea grijă de mine
mă vei uda ca pe o floare
gata să-ți înflorească la picioare.

Joi vom avea curs de pictură
cu Van Gogh
(să nu-i pui întrebări idioate),
de inițiere cu Platon
(se va mulțumi oare
cu doi cursanți de la umanioare?),
scriere creativă cu marele Brit
(nu spui tu că povestea noastră
e o notă de subsol
la o ediție Shakespeare?).

Te rog să propui
invitați pe săptămâna viitoare –
poate Ezra Pound,
poate Sylvia Plath,
dar știi tu mai bine ca mine.

Eu am neliniști, zvâcniri
și curiozități mari
ca o copilă înainte de culcare.
Va fi bine, îmi spui,
aici vom avea inspirație
și întâlniri neașteptate
când Dumnezeu se va plimba cu noi
prin ploaie.
Lui îi plac visătorii
și cărțile bune.

Minunatele egrete

Noi nu ne-am scăldat
în aceleași râuri de vară,
deși luna își arăta chipul dulce
de fiară.
Amândoi am simțit
mâinile ei fine
cu degete lungi
și multe albine.

Visam la cei plecați din poveste,
dar norii nu voiau să plece,
adormeam între pagini
cu iubiri, flămânzi de proteste,
eram copii cu inimi mari,
purtam sandale, purtam plete,
adevăr era,
ne era sete.

Amândoi am avut idealuri
pe care le-am făcut ferfeniță
din cauza multor răsfoiri
de pagini celeste.
Eu aveam rochiță roșie din mătase
și pleoapele argintate
cu nisip fin
din
Valea fericirii.
Tu îți ascundeai podurile
ridicate din argilă și piatră,
desenate atent pe planșete din lemn de tei,
sufereai că, poate, nu le vei vedea
niciodată.
Dar te urcai pe schele înalte,
numărai stelele mergătoare
căutându-le perechi
așa cum vedeai oamenii
că umblă pe ape în doi.

Eu am fost
fata cu sânii mici
ca două sfere perfecte,
îmi acopereai umerii
dezgoliți,
foarte subțiri,
mă luai ușor în brațe
și închideai încet,
între uși,
ochii încercănați
ai nopții albastre.

Toamna târziu

pe strada noastră
vor scârțâi cumpenele înghețate
ale firii,
vor veni apele reci
și oamenii se vor prelinge
zgribuliți
sub streșini locuite de întuneric.

E timpul
să adunăm în pripă
provizii din amintirile
verii,
să ne ajungă în serile
lungi
cu frunze ațipite
în cădere,

să reînnoim jurăminte
în biserici cu icoane
tremurânde,

să ne strângem în brațe
vertebrele întunecate
în ritmul unui fado
de demult,
atât de tare încât umbrele
care vor trece prin casă
se vor opri vibrând
în așteptare,

să derulăm
în tăcere
filmele lui Tarkovski
și să discutăm aprins
despre Stanley Kubrick
(care mie nu-mi place,
dar n-am explicații),

să deschidem poarta
poveștilor
de pe tărâmuri adormite
sub lampadare grele
până ce zorile
vor aprinde pereții
cu tonuri albe
de lumină
și eu voi citi pe tavan
cele două cuvinte
ruginite
de atâta întrebuințare
pe care numai tu știi
să le rostești cu dicție.

MIRCEA DINESCU

MIRCEA DINESCU (n. 1950, Slobozia) debutează cu poezie în 1967, în revista ”Luceafărul”, și editorial cu ”Invocație nimănui” (1971), volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut. Este redactor la ”Luceafărul” (1976 – 1982) și ”România literară” (1982 – 1989). Talentul literar remarcat de numeroși critici (Lucian Raicu, Alex Ștefănescu, Nicolae Manolescu) este încununat cu numeroase premii literare (Premiul Herder, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Poezie, Premiul Academiei Române pentru Literatură ș.a.). În urma interviului acordat în februarie 1989 cotidianului Libération în care ataca explicit regimul Ceaușescu, este supus arestului la domiciliu și i se ia dreptul de semnătură. După revoluția din 22 decembrie 1989 este președintele Uniunii Scriitorilor (1990 – 1993) de unde a demisionat în urma unui scandal. Înființează revistele de satiră politică Academia Cațavencu (1990), Plai cu boi (2001) și Aspirina săracului (2003). A fost membru al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Mircea Dinescu este și fondatorul portului cultural Cetate (Dolj), primul port cultural din Europa. Prezență activă, una dintre personalitățile cunoscute ale societății civile, Mircea Dinescu are constante intervenții critice, televizate și publicistice. Volume publicate (selectiv): ”Invocație nimănui” (Cartea Românească, 1971); ”Elegii de când eram mai tânăr” (Cartea Românească, 1973); ”Proprietarul de poduri” (Cartea Românească, 1976, 1978); ”La dispoziția dumneavoastră” (Cartea Românească,1979); ”Teroarea bunului simț” (Cartea Românească, 1980); ”Democrația naturii” (Cartea Românească, 1981); ”Exil pe o boabă de piper” (Cartea Românească, 1983); ”Rimbaud negustorul” (Cartea Românească, 1985); ”Moartea citește ziarul” (Cartea Românească, 1990); ”Femeile din secolul trecut. Poezii noi” (2004 – 2010), cu desene din seria Erotica Magna de Dan Erceanu (Fundația pentru Poezie Mircea Dinescu, 2010); ”Iubirea mea să scoată țări din criză” (Fundația pentru Poezie Mircea Dinescu, 2011); ”Colierul din bomboane de colivă”, apărut la Editura Fundației pentru Poezie Mircea Dinescu în 2017. În 2018, Mircea Dinescu a lansat la Londra o antologie de poeme din perioada 1973-2013, sub titlul „Întoarcerea barbarilor” / “The Barbarians’ Return”, la Bloodaxe, una dintre cele mai influente edituri de poezie din spațiul anglo-saxon. În 2019, i-a apărut volumul de poezie ”Scaunul cu trei picioare”, Editura Fundației pentru Poezie Mircea Dinescu. În 2023, publică volumul de poezie ”Corabia nebunilor”, Editura Fundației pentru Poezie Mircea Dinescu.

Îngerul a strigat

Cînd se droga Moldova cu mălai
ați omorât un milion de cai
și l-ați împins pe Labiș sub tramvai.

De-ar fi venit chiar Picasso-n colhoz
să vă picteze-n perioada roz
voi ne-ați fi dat potcoavele la ros.

Că-n Betleem-ul de la Scornicești
cizmaru-a luat lumina din ferești
și a hrănit poporul cu trei pești.

Ne-am bulucit spre comunism în zbor
și-ați pus deodată frînă de picior
ca să-l păpăm de viu pe dictator.

Și fără frică îngeru-a strigat
ca să ieșiți degrabă de sub pat
că nu mai aveți cururi de pupat.

Balada întîlnirii mele cu maistersanger-ul François Villon

Fiindcă nu are cine să-mi dea apă
cum zac culcat pe-o pernă cu pelin,
mă rog de moartea care-n mine sapă
să îmi aducă un pahar cu vin.

Nedumirită de-o așa cinstire,
își lasă lucrul ei de salahor
și așezată galeș pe-o psaltire
bem cot la cot, să nu-i rămîn dator.

Deși dormim de-o viață împreună,
e bucuroasă că măcar de azi
poate în văzul lumii să își pună
sărutul pe uscatul meu obraz.

C-ar vrea, dacă o iert de cutezanță,
spre a recupera timpul pierdut,
să mergem împreună în vacanță
la unchiul său pre nume Belzebut,

ce ține-o crîșmă chiar pe rîul Lethe,
unde-au mai înnoptat colegi de-ai mei,
bolnavi din Evul Mediu de o sete
și de o sfîntă foame de femei.

Borfașul de Villon cică mă știe,
că sunt și eu o țîră francofon,
că a băut și el pe veresie
și i-a umplut pe toți de bulion.

Și cît om stoarce strugurii spre toamnă,
m-ar dezlega pe veci de negrul post,
dacă o să-i recit Sunt tănăr doamnă,
că vinul chiar mă știe pe de rost.

Capra contemporană

Capra mănîncă trandafirii grădinilor
municipale
ronțăie tramvaiele ca pe morcovii cruzi
nu pleacă dimineața la birou
nu citește gazeta de seară
dezbracă stîlpii de telegraf ca pe duzi
ignoră semafoarele cu nerușinare
nu-și dorește limuzină și jur
n-a brevetat încă iarba artificială
deși mai știe cîte ceva despre păduri.
Statuia din centru a fost schimbată
orașul se leagănă intr-un scrînciob de fum
numai această capră încăpățînată
dă lapte și nu se-ntreabă cum.

TEODOR DUNĂ

TEODOR DUNĂ (n. 1981) a absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat volumele: trenul de treieşunu februarie, Editura Vinea (2002 – Premiul Național „Mihai Eminescu”, Opera Prima, Botoșani); catafazii, Editura Vinea (2005); de-a viul, Editura Cartea Românească (2010); obiecte umane, Editura Cartea Românească (2015 – Premiul Cartea de Poezie a anului 2015, Gala Tinerilor Scriitori), kirilă, Editura Tracus Arte (2017 – Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru Literatură) și flașneta babel, Editura Nemira (2022 – Premiul revistei Ateneu și Premiul ARCCA). Grupaje din poemele sale au fost traduse în engleză, germană, franceză, spaniolă, portugheză, bulgară, maghiară.

suferința unei mese galbene

masa sub care mă înlocuiam era galbenă
și suferea de plastic

simțeam încântarea animalică
a celor care se știu doar sub o masă galbenă

aveam înalta conștiință a sacului golit
și umplut și golit

nu voiam (sub nici un chip) să fiu un mort definitiv
și asta mă făcea atroce

eram mai pregătit decât oricând
să incendiez o fabrică de prize să sfâșii ranița
cu povești să detonez pădurile de panouri publicitare

eram mai pregătit decât oricând
să batjocoresc cadavrul unui föhn stricat

aș fi violat toate păpușile ariene
ale noii copilării
aș fi plantat panseluțe de plastic
în gurile celor care strigă
că omul în sus și că omul în jos

la toate întrebările aș fi răspuns
zacuscă

puteam în sfârșit decreta
triumful plasticului asupra mesei
marele triumf al lumii împotriva celor care au înălțat-o

și orice aș fi spus sau simțit
era la fel cu rostogolitul unei proteze pe o autostradă

așa că mi s-a făcut lehamite
și-am început să despart plasticul de masa mea galbenă
sub care puteam fi orice
și oricât de nimeni

burete

locuiesc de mai multe luni
într-un burete de bucătărie.
același.

acolo e un fel de liniște murdară
sau surdă sau doar îngrozitoare.

prin țevi, o femeie lichidă
urcă și coboară o căldură tristă.

pentru a o face să rămână,
încerc să fiu un om bun în burete.

bun ca o egalitate de șanse, ca un tren care deraiază
pentru a salva o familie de arici
rătăcită pe șine.

altceva
nu știu să îmi lipsească.

câinele neîntrerupt

câinele meu, câinele meu negru și bun,
care dormea în pat cu mine, care mă păzea,
câinele meu uriaș, cu ochii lui vechi,
cu ochii lui de demult,
câinele care nu putea să moară
nu mai e.

câinele meu, câinele meu îngrozitor de negru
și de blând, care m-a pus să trăiesc
de câte ori a fost nevoie, care a rupt lesele de aur,
a fost spânzurat, împușcat.

câinele care m-a iertat, care m-a scos
din mocirlă, care m-a aruncat în râșniță, care m-a învățat
cântatul în pungă, purtatul sforii, urcatul în gol,
a fost înecat, otrăvit.

câinele meu, câinele meu neîntrerupt,
înfiorător de alb, de negru și de crud,
care m-a învățat să mă ghemuiesc, să-mi ascund viața,
care mi-a arătat cum să mângâi, ce să ucid
și când să îngrop,
el, el e acum mort.

și s-a întors, e lângă mine, mă privește,
își arată colții, îmi cere să ne jucăm,
să ne căutăm o altă hrană.

el, câinele meu îngrozitor de negru și de blând,
el e acum mort, fără s-o știe, de parcă nu
s-ar fi întâmplat nimic,
de parcă nu ar mai putea să-i pese.

GELA ENEA

GELA ENEA. 18 volume publicate: poezie, proză, literatură pentru copii, cronică de întâmpinare, eseuri, cărți științifico-metodice, printre care,  silueta unei melancolii de marți,  volum plurilingv, cu o prefață de Alexandru Cistelecan, eu sunt Lilith, cu o prezentare pe coperta a IV-a de Horia Gârbea, sună-mă cu taxă inversă, cu o prezentare pe coperta a IV-a de Varujan Vosganian,  butonul de panică,  volum bilingv, lb. română, lb. spaniolă, cu o prezentare de Gabriela Gheorghișor, traducerea de Laura Cătălina Dragomir, Cartea de identitate critică, volum de cronici, premiat de Comitetul de conducere al Filialei Craiova a USR și același volum, premiat la Saloanele Liviu Rebreanu, Bistrița,  în  anul 2023. Colaborare la reviste ale Uniunii Scriitorilor sau sub egida Uniunii. Mai multe premii pentru poezie.

fratelo

nopțile când nu spun rugăciuni tu ești rugăciunea mea
alianța mea cu popoare de îngeri
nu se lipea de mine nicio boală / învățasei descântece
de transfer al durerilor
le luai asupra ta cu o seninătate care abia acum mă lovește
ca să mă trezesc la realitatea imundă
te văd sprijinit în bastonul despre care-mi spuneai râzând
că e al treilea picior și că el tot de la dumnezeu vine
dar cine să-l fi substituit pe dumnezeul cel adevărat / singurul care
ne-a pus aceeași culoare în ochi aceeași chimie în sânge / și pe tine
nu te-ar fi trimis să lupți iar pe mine nu

cu câtă cruzime naivă răsturnam peste privirea ta însorită
zăpezi cum își răstoarnă un copil nisip în cap ca să-l lase mama în mare
printre explozii de idei și fum de țigară coboram ochii
rostind confesiuni fundamentale
împreună le descifram înțelesuri ascunse
temători cum treci peste un pod îngust când
nu știi să-noți nici cât de adâncă este apa
ne clătinam construind dezechilibre sufletești pentru ca imediat
să ni se lungească mâinile într-o îmbrățișare fraternă

acum cămășile tale blugii tăi pasta de ras parfumul / toate
stau înghesuite în două geamantane
de care oriunde le-aș muta mereu mă împiedic
și oricui am încercat să le dau mi le-au adus înapoi / îngroziți
că le-apăreai în vis acuzându-i de furt

vreau să țin minte lecția ce mi-ai predat-o înainte de–a pleca
pe front
despre oamenii care rămân frumoși dacă sunt lăsați să trăiască
fără să ducă în cârcă fantomele trecutului
însă prin memorie îmi umblă niște pitici slinoși al căror singur rost este
să-mi murdărească raționamentul
să-l încurce
mâinile ce-au scris despre istorii vesele și triste sunt acum ele înseși
o istorie de unde răzbat salve de tun pentru că astăzi
de ziua ta
cerul s-a spart în alerte aeriene
a izbucnit din nou războiul
fratelo

îi fac respirație artificială unui mort

îl țin în brațe îl mângâi el
se-ncăpățânează să rămână mort
dacă-l întâlniți pe strada voastră
și nu vă răspunde la salut
e mortul meu
îmi seamănă ca două picături de apă
în care s-a pus clor din belșug
are o banderolă de căpitan pe braț dar ăsta e un detaliu
ce nu-i justifică jocul de glezne nici
muțenia
nu vă bucurați prea devreme
inconștient
fiecare dintre voi cară-n spinare
măcar un mort
până când trece-un fulger prin amândoi deodată
mortul vă ia locul și prinde curaj
dacă nu mă credeți e problema voastră
eu oricum o să-mi dublez umbra
în ea va sta mortul meu
astfel
nu o să mai umble creanga
și o să-i arăt cu mâna cerul
și o să-i spun
de-acum încolo eu sunt bungaloul tău

nu am nicio fotografie cu tata

ce bine ne-ar fi stat împreună
aș fi lăsat să treacă de la mine/m-aș fi aplecat puțin
cât să părem la fel de înalți/tata
cu bunăvoința lui firească
mi-ar fi dat să trag dintr-un kent
ca să ies în poză
matur
după divorțul alor mei
ne-am așezat la mese diferite
inconștienți
depresivi
flămânzi
așteptând porția noastră de viață
din mâinile aceleiași afurisite de chelnerițe
ea întârzia
mereu întârzia
dintr-odată
boxele au slobozit je suis malade
Lara Fabian/ori Dalida în versiunea vivre
n’ importe qui

MIHAI FIRICĂ

MIHAI FIRICĂ. S-a născut la 26 iulie 1970 în Craiova. A studiat Litere-istorie și Drept, având o specializare post-universitară în Managementul relațiilor internaționale. A urmat mai multe cursuri și stagii de pregătire în jurnalism organizate de CJI în România, Bulgaria și Croația, precum și ale Institutului Diplomatic Român. A debutat ca poet în revista „Ramuri” în 1989, a colaborat cu cele mai importante publicații de cultură din România. Versurile sale au apărut în numeroase publicații, volume și antologii internaționale, fiind traduse în spaniolă, franceză, engleză, chineză, albaneză, sârbă, japoneză, arabă, bulgară, azeră, rusă, italiană. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Oltenia din 1997. În martie 2023 a fost ales Președinte al Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România. Este vicepreședinte al Asociației Internaționale a Scriitorilor „P. Bogdani” cu sediul în Bruxelles. A ocupat funcția de Secretar de stat în Ministerul Culturii (mai 2020 – februarie 2021) și consilier în cadrul aceluiași minister din 2021.

Activitatea literară și publicistică i-a adus recunoaștere prin decernarea a numeroase premii naționale și internaționale. Pentru volumul de „Biografie sumară” (1996) a primit Premiul pentru debut în poezie al Academiei Internaționale „Mihai Eminescu”. Cel de-al doilea volum de poezie „Limba șarpelui călător” (1997) a primit Premiul „Marin Sorescu” și Premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova. În 2006 a apărut o versiune revizuită a volumului „Limba șarpelui călător / The Tongue of Wandering Serpent” în română și engleză. Activitatea jurnalistică a fost consemnată în volumele „Insectarul cu molii” (2004), „Dinastia ticăloșilor” (2010) și “România puzzle. Ilustrate din rezervația de cleptozauri” (Editura „Aius”, 2015), trilogie remarcată de critica de specialitate pentru incisivitate și acuratețea analizei socio-politice. În 2017 a publicat volumul de versuri “Ultimele zile și viața de după”, volum tradus în albaneză, engleză și sârbă. Pentru activitatea literară și jurnalistică a fost distins cu mai multe premii acordate de reviste de prestigiu din România. În 2018 a primit Premiul pentru poezie din partea Asociației Internaționale a Scriitorilor P. Bogdani. Este prezent în numeroase antologii și volume colective atât cu creații lirice, cât și cu studii istorice.

Acolo unde nu te găsesc

M-am trezit și uitasem toate limbile pământului.
Asta mi se întâmplă de fiecare dată
când nu te găsesc lângă mine.
Nu mă vei crede,
privind în urma ochiului scurs și tot îmi pare firesc
– o rană golită de carnea albastră.
Și dacă n-am avut norocul să mă sting de tânăr,
să mă reaprind din dragoste de tine și tot așa,
cu carnea arzând,
toate orele mi-au rămas înfipte adânc în creier,
litere care ustură ca fierul încins.
În măruntaie,
viitorul citit în viscere de femei ascunse în focul negru.
Împachetez visul de insectă
în mii de gesturi cu care vreau să te surprind.

Mi-am văzut trupul plutind,
zburam paralel lângă mine,
un eu dublu.
M-am întrebat dacă altcineva ne privește.
Cine Dumnezeu știe câți suntem pe lumea asta,
câți rămânem și câți ajungem la capăt.

Dansator pe sârmă la ultimul pas,
călător în neant.
Cad în vid.
Totul în jur este de revizuit,
nu-mi vine ușor să vorbesc și să rescriu.
Cad și nu mai vreau să visez că mă ridic.

Ghetoul roz

Am râs, mi-am înfipt mâinile în pământul uscat,
tunelul aproape că mă înghițise –
cum să nu-ți faci chip cioplit și
să te vinzi cât carnea ți-e proaspătă?
Oameni fără umbră
te vor prețui mai mult decât banii lipiți pe frunte,
tăcerea ta o vor coborî în mormântul cu gratii.
Hai în vagon, mi-au strigat,
pe lângă gardul de sârmă ghimpată tiptil-tiptil
braț la braț cu morții,
aliniați în uitare,
furișați din istorie dincolo de ziduri.

Nu mi s-au mai potrivit pantofii de copil,
vântul m-a așternut pe o pajiște mereu verde –
de acolo se vede orizontul,
tărâmul visat din care vin nori de vată de zahăr –
nu-i pot atinge
decât în serile în care adorm cu gândul la mama.
Tata ar fi trebuit să fie acolo sus,
un zeu izgonit din toamnă
de adierea trimisă de aripa fluturelui cap de mort.
Rămân pentru o clipă în urmă
și nu te regăsesc.
Noduri de fum tăiate cu ultima privire.

Inele de iarbă pierdute în oceane necunoscute

Amintirile – mirese rătăcite,
le las în sertarul secret
– inele de iarbă pierdute în oceane necunoscute.

Uităm lucrurile şi anii plâng peste noi.
Desenăm ziduri şi construim drumuri de hârtie,
colorăm zilele,
însă astăzi ne învăluim în poleială şi fum.
Sfinţi mărunţi,
dominaţi de prezent şi luciditate,
ne pierdem când stelele cad
în nopţile de iarnă.

Să nu te uiţi la mine ca la o piatră,
sunt doar un jurnal în care scrii în fiecare zi,
dar asta se învaţă la universitate
din cărţi cu file îngălbenite.
Două lumi sunt unite prin oameni,
aşa cum timpul trece prin clepsidră
contopind secole.

Colecţionez ficţiuni rafinate şi istorii rătăcite,
nu port vina şi îmi retez limba în joacă.

Alejandro, numele tău pluteşte peste oraş,
agăţat printre frunze de cristal,
purtat de păsări cu pene de aur,
rostogolit de pietrele râului care iubeşte malurile.
Sunt un pescar care aşteaptă în tăcere.
O imagine ruptă de mine,
purtată de ape din ce în ce mai adânci.

ŞERBAN FOARŢĂ

ŞERBAN FOARŢĂ
Născut în 8 iulie 1942, la Turnu Severin.
Studii (primare, gimnaziale şi liceale), între 1949 şi 1960, în oraşul natal.
Studii universitare, între 1960 şi 1965, la Facultatea de Litere (secţia română-germană) a Universităţii Timişoara.
Doctoratul la Universitatea Timişoara, 1978, cu o teză asupra poeziei lui Ion Barbu.
De profesie scriitor, liber profesionist (cu mici excepţii) până în 1990.
Director al Teatrului Naţional din Timişoara (1990-1991).
Profesor, între 1992 şi 2005, la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, secţia Jurnalism.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1970).
Hobby-uri: pian; pictură (cu vreo patru expoziţii la activ).
Autor a peste 100 de cărţi de versuri, eseuri, proză, articlerie şi traduceri.
Laureat a nu puţine premii literare, între care, cel mai prestigios, Premiul Naţional pentru poezie „Mihai Eminescu”, Botoşani, 15 ianuarie 2005.

O cale-n dar

Dacă-am scri cu miez de pâine
fără vină sau prihană,
literele, până mâine,
păsărilor le-ar fi hrană.

Păsărilor, le-ar fi hrană
litera din miez de pâine
fără vină sau prihană, –
dac-am scri de azi pe mâine.

Dac-am scri de azi pe mâine,
fără vină sau prihană,
litera din miez de pâine
le-ar fi păsărilor hrană.

*

Dac-am scri cu pietricele
de culoare gri, ca scrumul,
n-am citi decât în ele,
care ne arată drumul.

Scrisul nostru-ar fi chiar drumul
însemnat cu pietricele
de culoare gri, ca scrumul, –
dacă n-ar fi ca, pe ele,

de culoare gri ca scrumul,
ploaia lungă să le spele,
destrămându-ne tot drumul
presărat cu pietricele.

Sonet

Înfăşurând-o-n vorbe ca pe-o pupă
de vierme de mătase (care, însă,-şi
edifică gogoaşa din ea însăşi),
nici nu mai ştie ce se află după
acest manşon în care (ca, în drupă,
un sâmbure) ea doarme somn de pânză,
şi-i ca prin pagini unse cu osânză
ce vede-n visul ei…
N-o să irupă
dintr-însul, însă, nici un bombyx mori!
Aerian e caierul pe care
îl umflă,-n juru-i, vorbele-mi precare
şi searbede, acum, ca însăşi limfa…

Ci draga, draga mea, fii, totuşi, nimfa
prejurul căreia-mi înfăşur norii.

Ferestre în aprilie

Spălai ferestre: geamul dintre noi
părea să se subţie, să se toace,
răsşters cu verde spirt şi ghemotoace
de ziare vechi (de miercuri sau de joi:
era-ntr-o vineri?) – apa dintr-o vadră
neajungînd, porniseşi spre cişmea…
Ai fost apoi, din nou, madona mea
înscrisă-n rama geamului: o cadră
sub sticla tot mai limpede şi mai
oglindă (vană) mie,-a cărui plată
imagine, cu cea din urmă pată
a geamului, încet o destrămai…

Duh al ferestrelor, o zi consacră-mi:
a sticlelor topindu-se în lacrămi!

Balada baionetei din Bayonne

Venea olanda din Olanda,
venea caşmirul din Caşmir;
că ni s-a ofilit ghirlanda
cuvinte nù am, să mă mir;
am mai dansat o arleziană,
a mai căzut un batalion;
sclipea,-n Artois, o arteziană
şi-o baionetă, la Bayonne.

De la Berlin venea berlina
şi indigoul, de la Ind;
iubea Marcel pe Albertina
şi era tare suferind;
şi ne-a cuprins indiferenţa,
şi-a mai pocnit câte-un balon;
sclipeau faianţele,-n Faenza
şi baionetele,-n Bayonne.

Sardinele, din marea sardă,
din Persia, piersica venea;
Mansart murise-ntr-o mansardă,
ofiţerimea lenevea;
se prelingea o vară laxă
ca îngheţata, din baton;
sclipeau sacsii în Ţara Saxă
şi baionete, la Bayonne.

Havana-ţi oferea havane
din care-albastru fum adii,
dinspre divane spre tavane,
ca la Bagdad, sub bagdadii;
Colonia ne dădea colonie
iar Bostonul, un vals-boston;
şi am dat fuga la Bayonne.

Din Cezar, Kaiserul şi Ţarul,
din vespasiană, Vespasian;
hazardul bate veşnic zarul
pe care-l tot arunci în van;
se răsfrângea-n oglinzi de damă
blazarea noastru cu blazon,
iar nu în sclipitoare lamă
de baionetă de Bayonne.

Voltaire dormea într-o volteră
şi, între timp, filosofa;
a mai trecut de-atunci o eră,
a mai căzut câte-o sofa;
de ce se clatină iatacul
şi cad ghiulele pe balcon?
Opriţi, opriţi, opriţi atacul
la baionetă, la Bayonne!

Închinare

A mai trecut o belepòcă:
adio, domnule baron!
Sclipeşte-n soare, echivocă,
o baionetă, la Bayonne.

MICUL ECRANIU

Cu toţii vom fi conectaţi, din timp, la un ştecher
ca orice aparat electric din dotare, –
de asta n-o să mai scape niciun şmecher,
fiecare având să murim prin deconectare.
Sentinţa ni se va comunica prin televizor
(ceea ce n-o să constituie nicio surpriză,
după ce crainicii ne vor fi scrutat, ani de-a rândul, ca prin vizor) :
condamnare la moarte prin scoatere din priză.
Ni se va ura „Moarte bună, copii !”, – acest suicid
fiind agreabil şi lesne, încât nimeni nu va fi dornic să şi-l amâne ;
după care va răsuna, inutil şi placid,
„Deşteaptă-te, române”.

SORIN GHERGUȚ

SORIN GHERGUȚ: poet și traducător. A publicat volumele de versuri Trei (Editura Vellant, București, 2016), Orice. uverturi și reziduuri (Editura Pandora M – Grupul editorial Trei, București, 2011) și Time Out (Editura Timpul, Iași, 1998). Este coautor al volumelor colective Tablou de familie (Editura Leka-Brancuş, București, 1995, împreună cu Svetlana Cârstean, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu și T.O. Bobe), Marfă (Editura Salut, 1996) și Marfă reîncărcată (Editura Brumar, 2011, ambele alături de Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Dan Pleșa și B.O. Popescu). Este prezent, de asemenea, în volumele colective De ce pisicile n-au coadă. Antologie de limericks (Editura Art, 2017), Generația de aur (Fractalia, 2020) și Perturbări în desfășurare (Fractalia, 2021). Traduceri ale versurilor sale au apărut în antologii sau reviste în germană, cehă, turcă și suedeză. Printre cărțile pe care le-a tradus în română se numără Prînzul dezgolit de William Burroughs, Poșta de Charles Bukowski, Mr.Vertigo de Paul Auster și Tarantula de Bob Dylan. A absolvit Facultatea de Litere (secția română-franceză) și un masterat de lingvistică teoretică la Universitatea din București.

(xiezi)

mamă, mamă, ce ne-aduci?
lapte carne ouă muci
3/4-s de mîncare
mamă, mamă, ești teroare
ne place mult cum ne educi

abia așteptăm
s-ajungem la vîrsta
deplinei noastre maturități
creatoare
stay tuned

(nimeni k)

nimeni care cunoscut bine să nu fie adorabil
nimeni care cunoscut și mai bine să mai poată fi îndrăgit
nimeni care cunoscut cel mai bine posibil să nu se dovedească un alien

(mirror limerip)

era un băiat din cîmpia română, a fost
mirat să vadă că-ntîrzie șansa
nr. 1+n, nr. n gen +1
obișnuit nu neapărat cu happy ends
dar cumva să nu se termine prost

obișnuit nu neapărat cu happy endings
dar cumva să nu se termine prost
mirat să vadă că-ntîrzie șansa
nr. 1+n gen, nr. n gen +1
era un băiat din cîmpia română, a fost

BOGDAN GHIU

BOGDAN GHIU scrie și publică poezie, teorie (și) critică (despre literatură, filosofie, media, artă contemporană, arhitectură, teoria și pedagogia traducerii, politică) și traduceri (peste 70) din filosofia și literatura franceză. Este membru al Generației 80 și fost membru al Cenaclului de Luni, președinte ArtLit (Asociația Română a Traducătorilor Literari) și membru în conducerea PEN România. Cele mai recente cărţi și traduceri: Cu Orice e posibil (poezie, 2019), Pandemiocrația. Kairos și vidul împărtășit (eseu, 2020); Baptiste Morizot, Răscolind jarul viului. Un front comun, Milan Kundera, Un Occident răpit sau Tragedia Europei Centrale, Giuliano da Empoli, Magul de la Kremlin. Cărți și traduceri în lucru: reBAbel, Un oraș pe drumuri și o carte despre Generația 80; Gilles Deleuze, Logica sensului, Barbara Cassin, Elogiu traducerii, Barbara Stiegler, „Trebuie să ne adaptăm”. Despre un nou imperativ politic și Yves Mihaud, „Arta s-a terminat”. Eseuri despre hiperestetică și atmosfere. Se exprimă săptămânal în Observator cultural și LiterNet, și zilnic la Radio România Cultural.

Subgarda
(Teamă și Treabă)

0
Pe calota de Occident arta e moartă
Încolo pe unde e vie nu este artă
E viaţa însăşi modestă şi grijulie
Rimă bine ascunsă pierdută
prin casă
SUBGARDĂ pe locurile înfrăţite pustii
unde întreaga suflare tresaltă
din avangardă în avangardă

1
Poemul moare Dispare Nici nu
Mai apare
Poetul moare Cuvîntul moare Este
Uitat
Într-o secundă Deodată sau
Într-o întreagă istorie despre care
Nici nu bănuiam că e
Tocmai a morții lor

2
Îmi amintesc deci că scriam
Din viață nu-mi amintesc decît că scriam
Visam că pe pernă alături de cap
Aveam deschis un caiet
Dormeam și scriam
Dormeam și scriam

3
Cu vorba în gură
Stîlcind-o ca să nu fie
Stîlcită
Nu credeam că voi mai fi
Nevoit să mă întorc
Să recurg iarăși la poezie
Cînd eram tînăr strîngeam cu putere
Aveam putere
Aveam toată puterea necesară
Şi o foloseam pe toată numai la asta
Strîngeam cuvîntul în gură
Să nu mi-l strivească alții
Făceam din greu tăcere
Cu gura mare
Cum să faci tăcere asta am învățat
Cercul se-nchide acum
Strîns ca gura
Strivesc iar vorba în gură
Să nu o stîlcească alții

Iar dușmanul este cea mai mare capcană

4
De-aici vă scriu Vă scriu de aici Din oribilele vremuri de trecere De trecut Din trecut Cum trece vremea În ce fel trece vremea în vremurile de trecere Aici în trecut Trece Nu trece Parcă ar sta După care într-o secundă o pierzi Vremea nu trece Apoi trece toată deodată Ca și cum nici n-ar fi fost Nu trece Dispare Nu e

5
Înapoi la poeți Calmi Detașați Banali și harnici Văzîndu-și tot timpul de treabă fără a avea propriu-zis treabă
Teamă și Treabă
Acum mă întorc la poeți Să mă ia în primire și să mă judece Că pe unde-am umblat Și de ce i-am trădat Iar unul la un moment dat să-mi ia apărarea Și apoi încet încă unul

6
Scriu Traduc un autor care nu există

0
Nu mă mai nasc
Încerc altfel

MUGUR GROSU

MUGUR GROSU – scriitor și artist născut în Constanţa și stabilit în București. A publicat 7 cărți și e prezent în 34 de antologii, dintre care 6 internaționale. Obișnuiește să spună că poeții sunt doar mijloace publice de transport ale poeziei, care se stinge dacă-i închisă definitiv într-o carte. E preocupat de poezie în toate formele care-i extind teritoriul, prin instalații, performance, videopoem sau muzică experimentală. E membru al tandemului de creație și dialog „indisciplinar” 111invers1, înființat alături de artista Lumi Mihai în ideea de a elabora punți între arte și către public: cele mai recente proiecte sunt instalația permanentă „Prima zi de școală, de Rolf Bossert”, montată, pe  Colegiul Diaconovici-Tietz din Reșița, și spectacolul „Poetry Jazz Suite – o lirică a Banatului în 8 tablouri sonore(itinerat în Timișoara, Reșița și trenul Anina – Oravița).

un poem cu Alexandru Mușina

am visat că Alexandru Mușina s-a spălat pe mâini
și a scris imediat un poem în care
Alexandru Mușina se spală pe mâini
un critic de specialitate a elogiat poemul în care
Alexandru Mușina se spală pe mâini
în timp ce un critic oarecare din public
a găsit de cuviință să comenteze că
Alexandru Mușina s-a spălat pe mâini
doar ca să scrie o poezie în care
Alexandru Mușina se spală pe mâini
criticul specialist i-a atras atenția
că noi nu avem cum să știm dacă
Alexandru Mușina s-a spălat pe mâini cu adevărat
pentru că Alexandru Mușina din poezie nu e
același cu Alexandru Mușina din realitate
atunci altul a sărit să-l critice pe criticul specialist
că l-a făcut nespălat pe Alexandru Mușina
criticul specialist i-a răspuns că
nu-i vorba anume de Alexandru Mușina, ci-n general:
literatura e una și realitatea e alta
imediat a mai sărit cineva: vreți să spuneți
că nu-i nevoie ca poetul să se spele pe mâini
înainte de-a scrie poezii?
că-n general, poeziile pot fi scrise cu mâinile murdare?
și că nimeni nu poate ști care poezie a fost scrisă
cu mâinile murdare și care cu mâinile curate?
atunci la ce mai folosesc specialiștii?
mă rog, cearta a continuat toată noaptea,
dar eu n-am mai stat

tatuajul

am tot vorbit să ne facem câte un tatuaj
ca legământ de iubire
eu i-am promis că-i voi dărui o poezie
pe care să și-o imprime pe piele
ușor de zis, dar uite că
încă n-am scris nimic care să-mi pară
c-ar merita să fie transcris pe om,
mă simt de parc-am mințit la interviul de angajare
că mă descurc și la chirurgie estetică
și-acum trecem la proba practică,
ce să fac?
pielea îndură mai greu poezia decât o face hârtia,
va trebui să o poarte asupră-i cu anii,
va trebui s-o îndure și următorul iubit
în caz că
în fine,
ușor nu e,
iată un nou nivel de exigență
și responsabilitate,
poate așa ar trebui să scriu orice poezie,
ca și cum aș ține-n mână un bisturiu
cu care-aș cresta-o pe piele,
deși poezia cea mai cea
sapă-n om cu mult mai adânc,
chiar și fără să-i atingă deloc epiderma

într-o seară, după amor,
fumam la geam în curul gol și ea
mi-a zis că vrea să scrie ceva pe mine,
să-mi facă un tatuaj temporar, deocamdată,
mi-a scris cu pixul pe fese un fel de haiku
și-apoi l-a contemplat, amuzându-se,
fără să mi-l recite
nu m-am grăbit la oglindă,
am zis să prelungesc nițel misterul
așa cum amân citirea unei cărți așteptate
pentru a o savura și mai mult
și-apoi mă iau cu altele până când
vin acasă cu altă carte
pe care-o pun peste prima
și tot așa
abia recent, într-o clipă de slăbiciune
s-a îndurat și mi-a arătat pe telefonul ei
într-o poză ce-mi scrisese atunci pe buci –
un text de dragoste radical,
crud, laconic și
eficient ca un mesaj lăsat în parbriz
de șoferul unei mașini parcate aiurea:
„rog sunați la …”
(numărul ei de mobil)

o cvasieternitate

găsisem, la un preț de nimic,
un aparat foto mai vechi decât mine
și după ce-am developat primul film am știut
că-ncepea o poveste de dragoste cvasieternă.
indiferent ce prindeam în obiectiv,
nu fotografiam oameni sau obiecte, ci clipe,
asta mă fascina,
să dau fiecărei clipe un chip, și nu invers.
iar aparatul acela putea capta fracțiuni de clipită,
părți din viață pe care nu le-ai simți niciodată trecând.
puteai surprinde, cu timpul său de expunere,
a mia parte dintr-o secundă.

într-un orășel fără nume, în care părea să miște doar nenorocul,
am găsit un studio foto antic pe care nu-l mai vizita nici patronul.
m-am nimerit chiar în clipa când revenise,
și-a fost așa de surprins că i-am trecut pragul
încât mi-a dat pe un preț de nimic
o duzină de filme foto expirate din comunism,
ar trebui să mai fie bune, mi-a zis,
ai grijă doar să le expui mai mult.
asta era fix în sensul opus virtuților aparatului care putea capta
chiar și a mia parte dintr-o secundă.
îmi impunea să trag de timp pe ghicite
ca să imprim pe peliculă măcar un contur.
un job inefabil, parcă la fix pentru mine.

când m-am întors în oraș am aflat că și Mircea
s-a întors din Viena,
și-am stabilit să ne adunăm la mine.
în vremea aia aveam pe masă o mașină de scris
și o regulă pentru poeții care veneau la mine:
oricât bem, flecărim și ne terciuim,
mașina de scris să scrie.
așa că beam și vorbeam și ne terciuiam
și ne-așezam pe rând la ea și scriam compulsiv.
era ceva schimbat la Mircea în seara aia,
ceva-l ardea, că-ncepuse să vorbească-n germană,
el povestea, liniștit că nu-l înțeleg, și eu băteam la mașină,
din tonul vocii aș fi putut bănui, de exemplu, că e îndrăgostit și lovit,
oricum, era foarte bine că își putea deschide sufletul
cât nu pricepeam o iotă.
apoi i-a venit și lui rândul, s-a pus la mașina de scris
și eu mi-am amintit de filmele expirate,
am pus unul în aparat, aparatul pe trepied
și-am început experimentul cu timpi de expunere
încercând să ghicesc de câte secunde-i nevoie
ca să imprim pe peliculă ceva recognoscibil.
ideal ar fi fost ca și subiectul să stea nemișcat,
să-ncremeneasă foarte multe secunde,
o cvasieternitate.

mai târziu, când am developat filmul,
într-unul dintre puținele cadre în care puteai distinge ceva
i-am văzut mâna stângă, cu vene umflate și țigara-ntre degete
lângă mașina de scris,
probabil una dintre acele clipe de cumpănă cvasieterne
când îți trece prin cap că nimic nu mai e de scris
și-ncremenești acolo.
ei,
și fix poza aia
l-a mișcat într-atât
încât a pus-o pe coperta următoarei lui cărți
în care toate textele de atunci
au fost,
meticulos,
masacrate

FLORIN IARU

FLORIN IARU (Râpă) s-a născut la 24 mai 1954, în București și este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai generaţiei optzeciste.. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București, în 1978. Profesor la Galați și la Bulbucata, până în 1982, a devenit redactor al Editurii Cartea Românească în anul 1990, iar în perioada 1991-1992 a fost redactor la publicația „Cotidianul”. Scriitorul Florin Iaru își face debutul literar în anul 1962, prin publicarea unor versuri în revista „Luminița”. Devine membru al Cenaclului de luni din anul 1970, sub conducerea lui Nicolae Manolescu. În anul 1981, volumul său „Cîntece de trecut strada” se bucură de succes editorial, iar în 1982 contribuie la scrierea volumului „Aer cu diamante”, alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Ion Stratan. A fost vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor în perioada 1995-1996. A realizat şi a prezentat emisiuni de cultură la postul naţional de televiziune şi la TVR Cultural. Face parte din echipa redacţională a săptămînalului Caţavencii. Alte volume: La cea mai înaltă ficţiune (Cartea Românească, 1984), Înnebunesc şi-mi pare rău(Cartea Românească, 1990), Poeme alese (Aula, 2002), Tescani 40238 (volum colectiv, Image, 2000), Poveşti erotice româneşti (volum colectiv, Trei, 2007), Prima mea beţie(volum colectiv, ART, 2009), Povestiri cu final schimbat (ART, 2013). La Editura Polirom a mai publicat Fraier de Bucureşti (2011, 2015) şi o povestire în volumul colectiv Scriitori la poliţie (2016), iar în 2017 volumul ”Sânii verzi”. Poemele sale au fost incluse în antologii din Germania, Italia, Anglia, Franţa, Spania, Statele Unite, Rusia etc. În 2019, a publicat volumul de poezie ”Jos realitatea!”, Editura Paralela 45, volum care a primit Premiul AgentiadeCarte.ro.

Maestrul regretelor

Edgar stă în fața magazinului de croitorie,
de farmacie sau brutărie.
Belește ochii și scrie:
Când avea zece ani a fugit
să fie singur și să privească marea și stelele
La miezul nopții dintr-un defileu de munte.
Toți fug, numai eu stau și îi pîndesc mișcările,
una cîte una, cînd bagă costumul în cuptor,
cînd îi vîră Lunii pe gît
untura de pește.

Edgar nu se grăbește.
O așteaptă pe fetișcana care își ia medicamentele din cuptor
și le vîră pe mînecă.
Îl așteaptă pe moșul care mănîncă un cuptor de ace de cusut
pe care le înghite cu un pansament gastric
oferit de farmacista mioapă.

Edgar își amintește mirosul pătrunzător
al farmacistei care i-a mobilat anul trecut,
patul, bucătăria, balconul, pereții
cu formule chimice miraculoase.
O simte încă în vintre, în oase.
O descrie febril în cuvinte alunecoase.

Din câte știm, a visat și a lucrat cu mâinile.
Și a învățat să cunoască poruncile geniului –
Sau ceea ce proștii numesc demonul celuilalt.

Edgar nu se grăbește, cuvintele care-i umblă
prin fața ochilor au aromă de stofă.
Așa cum se învelise ea, într-o dimineață de toamnă.
Ea, domnișoara farmacistă ascunsă
pînă la gît în haina lui largă.
— Ce păcat că ești prea bătrîn.
Te-aș fi iubit pînă la sfîrșit,
dar sfîrșitul e prea aproape.

Edgar oftează.
Știe că poemul va ieși strîmb,
deși va fi celebru, pentru că el e maestrul
și maeștrilor le iese poezia din prima.
Știe că partea cu brutăria și croitoria sînt momeli
pentru un public dubios. Poate și Luna. Poate,
poate nu.
Luna pierdută care îi lumina curul și țîțele
cînd ea stătea pe spate
sau se sprijinea, tot ea, nerușinata,
în coate.

Lozul cel mare

Moartea e mai tentantă decît marele premiu la loterie.
Corpul se-nfoaie alunecînd pe o rază.
Mintea nechează și se răscrăcărează.
Trebuie să joci. Nu sta, că-ți stă norocul.
Nu atinge tîrnăcopul! Jos lopata!
Ești ultima loază de hîrtie.
Acum îi dai gata.
Uită de mama, de mătușă, de tata.
De Paradisul cu numerele cîștigătoare
făcute ghem la picioare.
Joacă, joacă odată!
Bea-ți damigeana pînă la fund,
Bea-ți călimara.
Bea-ți mațele, înghite-ți beregata,
Nu sta într-un peș la marginea lumii!
Aruncă-te, naibii,
Că-ți moare norocul.
Hai, strivește lumina cu oborocul!

Sigur, de data asta, vei trage lozul cel mare.

LIGIA KEȘIȘIAN

LIGIA KEȘIȘIAN este poetă și traducătoare, membră a PEN Club România. A debutat în 2017 cu volumul de poezie „Mici cutremure”, urmat de „Miss Houdini”, în 2019, la editura Charmides. Cel de-al treilea volum, „Anul tigrului de apă”, a apărut în noiembrie 2023 la Casa de Editură Max Blecher; în urma publicării sale, Ligia a fost laureată a Premiului Tânărul Scriitor al anului 2023 în cadrul Galei Tinerilor Scriitori.

LENUȚA

O fotografie în care două surori se sărută pe o plajă
din Eforie – ai zice că sunt hipiote dar e abia începutul
anilor ‘60. Două brunete slăbănoage amețite de vin și de soare
bunica mea și Lenuța în toate fotografiile rîzînd
în haine de vară și aproape că aud cîntecul acela
doar ea pe cîmpie sărută văzduhul cu ochi dilatați
de-o sfîntă beție. Două strofe și un refren pe o casetă galbenă
mai păstrează vocea Lenuței – și o voce
din exterior care îi repetă mereu nu e pentru tine
asta nu e pentru tine bucata de pîine caldă se usucă
în fața ta și nu e pentru tine cînd tot ce știi e să lupți pentru
dragoste ca și cînd ar fi o țară un copil furat

îmi amintesc de tine
îți ștergi ochii de lacrimi în garsoniera friguroasă
mă inviți să beau limonadă și rîzi
cu ochii încă roșii cu vocea răgușită și sticla de vodcă pe noptieră
umbli din cameră în bucătărie nu găsești niciodată nimic
dar cauți cu patimă cruntă ciocanele bat în vechi nicovale
în garsoniera aceea friguroasă de la parterul unui bloc comunist
muzica nu se aude niciodată decît din interiorul
tău care se fisurează în plăci tectonice iar gîndurile
ți se detonează armonios copilul acela

a ieșit să joace prinsa cu umbra lui printre obuzele rămase
din vremea războiului nu poate exista liniște
doar un corp tot mai subțire mai străveziu
boala nu le martirizează pe artistele
care se iubesc cu străini
e un șacal tandru care își mîngîie prada
o face să rîdă înainte de a o ucide

ANUL TIGRULUI DE APĂ

Te-ai născut în anul tigrului de apă
când sufletul lui Marilyn părăsea atmosfera
la patruzeci de zile și tocmai se inventase dioda
unul dintre cuvintele acelea pe care le rosteai
de parcă ar fi fost vorba de creaturi diafane
aflate la mii de ani lumină

mi-ar fi plăcut să fiu moașa care te-a adus
pe lume să mă bucur de plânsul tău sănătos
să te înfășor în scutece de finet
și mai târziu după șapte ani pe pământul
acesta să te învăț tabla înmulțirii
și acceptarea împărțirii în locul
mamei tale unele femei aleg drumul
și apusurile iar cu altele
nu afli niciodată ce s-a întâmplat

mai târziu în fiecare duminică
la ora douăsprezece visul fructelor
la cofetăria ceahlău ca împărtășania
unui copil în trup de adult și a unui adult în trup
de copil care caută ceva în care să creadă

și cafenelele zvâcnind de fum și garsoniera ta
rece cu muzică din anii ‘70 și ‘90 și discuțiile
despre ce se întâmplă după moarte
ce s-a întâmplat înainte să ne naștem și nicio cârjă
pentru viața însăși

băieții cresc fără mamă și fetele cresc fără tată
cu tunete în oase și tandrețe pentru asfaltul
încins care pârjolește aerul dinaintea lor

se spune că anul tigrului de apă a fost tensionat
omenirea s-a aflat la un pas de război nuclear
nu se spune nimic despre copiii născuți în anul
acela poate doar că nu și-au dus niciodată fiicele
la mare nu le-au văzut în rochii de mireasă
n-au dansat niciodată cu ele și nu le-au salvat
de nimic pe lumea asta

mi-ar fi plăcut să te fi adus eu pe lume
poate așa ai fi putut vreodată și tu
să-mi așterni hainele pentru școală
să mă vezi mireasă și mamă
să afli vreodată ce mi s-a întîmplat

UNEORI VEI AUZI MUZICA

Mi-au spus să nu mai scriu
despre inimă dar cum să ignori
focul din camera de zi să nu te temi

că va înghiți într-un final toată casa
mîinile mele acoperite de țepișorii
fructelor de cactus nu mîngîie

de teama de a nu răni
cuvintele pe care nu le pot rosti
într-o limbă în care sînt orfană

devin miei tineri în drum spre abator
trupul meu în vreme de război
se transformă în fabrică de gloanțe

te întorci spre mine
privește nu va rămîne nimic
uneori vei auzi muzica.

CLAUDIU KOMARTIN

CLAUDIU KOMARTIN (n. 1983, București) este poet, traducător și editor. A publicat Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009, 2010), cobalt (2013), antologia Maeștrii unei arte muribunde. Poeme 2010-2017 (2017, 2018), Autoportret în flama de sudură (2021)17 poeme de dragoste și un pantoum imperfect (2022) și Inoculare (2022). Cărțile sale au fost traduse în germană, sârbă, turcă, bulgară și polonă. Din 2009, organizează seria de întâlniri și lecturi publice „Institutul Blecher”, iar din 2010 este redactor-șef al revistei „Poesis international” și al Casei de Editură Max Blecher.

Artaud la Norogachic

A găsit stânci scrijelite cu semnele
dinaintea ştiinţei şi a savanţilor, cactuşi, cursuri
repezi de apă ascunzându-se de cel ce nu
le cunoaşte albia și formele schimbătoare,
peisajul arid, permanenţa nemaculată de tehnică
a magiei,
Artaud electrocutat de Peyotl,
Artaud zdruncinat, vag material,
Artaud dansator cu spiritele,
Artaud în vertijul vidului interior,
Artaud spectator și discipol,
Artaud împrăştiindu-şi ultima doză
de heroină peste prăpastie,
Artaud înţelegând că răul e pentru om insondabil
şi că expresia lui nu-i păcatul, ci pierderea conştiinţei,
Artaud şi dominaţia condamnată a Albilor,
Artaud, ochii lui incendiați
de tribul oamenilor căzuţi din ceruri înainte ca
cerurile să se umple de muşte,
Artaud învăţând de la imobilitatea lor vecină cu sacrul,
Tarahumaras,
dezlegaţi de lumea fizică şi adunaţi la loc
printre pietrişurile de la Norogachic,
locul în care zeul era încă inteligibil
fiindcă nu primise de la creatură un nume,
Artaud tumefiat, cu ţeasta transformată de
sevele drogului în tobă rituală,
Artaud pătruns de Jiculi,
Artaud, cast şi erotic precum planta pe care
a căutat-o dincolo și dincoace de lumea vizibilă,
Artaud în ritualul soarelui negru,
Artaud unit cu Onorúgame
şi Iyerúgame
şi Chirisópori,
provocând pericolul concret al propriei minţi
consumate de nevroză și civilizaţie, de Europa
barbară și degradată,
Artaud adăpostit într-o peşteră cât unghia unui zeu
vechi, pus pe şotii.

Dar noi suntem păpuși în doliu
cu burta bombată cu brațe care apucă
greu lucrurile mai mult le lovesc
sau le târâie când nu ne vede
nimeni

și privirile noastre ar
pustii ar smulge până și când încearcă să
mângâie

suntem păpuși în doliu
cu gura mare maaaare dumnezeule cum mai râdem
de orice prostie ca să nu izbucnim în
plâns deși plânsul ăsta ne face
unici

printre celelalte triburi de păpuși
din odăița fetiței bolnave din naștere a
fetiței cu oase de sticlă și un sânge subțire și-albastru

cu care o să ne zugrăvim biserica
atunci când agonia asta o să se termine
și unul dintre trimișii tăi o să ne mintă că putem să
o luăm de la
capăt.

Contra-moaștele

să fii și mort nefrecventabil
cancelat de bacterii și viermișori
cu o cunoaștere aproximativă a celor
zece porunci
să se primească-n copârșeu
amenințări cu bombă
în fața cărora putresceina și cadaverina
să-și mai întârzie o zi sau două
intervenția în teatrul
de operațiuni al hoitului
să mănânci la masă cu microorganisme
bigote
preocupate de moravurile vecinelor
pripășite prin burta altora
stafiile dinților să rupă
din carnea pe care-odată puseseși atâta preț
atâtea haine și șepci scumpe
pomade geluri loțiuni etc.
să-njuri și când nu mai ai decât un rest de maxilar
când nu mai sunt nici buze
să mai iasă din asta măcar o poveste
instagramabilă
în care strălucești impudic
cu deștul mijlociu sculat
în fața obiectivului
ca un sultan
ca ultima zăludă zgâindu-se-n oglinda
crăpată a pământului
neiertător
și orb

CĂTĂLINA MATEI

CĂTĂLINA MATEI (n. 1988, București) a absolvit Facultatea de Litere și masteratul de Teoria literaturii și literatură comparată din cadrul Universității București, urmând, în paralel, cursurile Facultății de Interpretare Muzicală (UNMB). A co-tradus antologia Poeme alese de Anne Sexton. Autoare a două volume de poezie: Lanul cu sârme întinse (2014) și Iubirea pentru morți e cea mai mare (2022).

***

dacă dormi
vei pierde
toată liniștea

și toată singurătatea
și toată tristeţea
și toate nevoile

treci cu vederea
orașul urcat de mintea ta
ți-ajung planurile
planurile aduc fericirea
fără niciun efort
fără bani
fără dezaprobări

abandonează-i pe ceilalți în cap
lasă-i pe ceilalți
să plângă pentru tine

iar mai departe să nu mergi niciodată

asta e viaţa în care mișcările nu au nicio noutate

corpu’ a-nvățat
să fie o mașinărie ascultătoare
delimitează ce ai nevoie
de ce nu ai voie

economia mișcărilor
resemnarea târf-a obiceiurilor mele
bagă-te pe sub pielea mea

tocită tocită tocită

patru feluri de întrebuințare a cepei

1.
s-a desfăcut la cămașă
a scos ceapa de la piept
și-a început
primele foi murdare de mătase și pământ
sunt trecătorii
le îndepărtează, nu are nevoie de ele
urmează fata de la grădiniță
i-a uitat numele și
n-o poate căuta pe facebook
învelișul ăsta e profa
aia care i-a zis că e făcut pentru eșec
asta e slujba lui
uite colegii șeful
nu mai sunt
a tot dat la o parte dar
trebuie că are multe învelișuri
că tot au mai rămas
a scos celelalte funcții ale sale
de fiu de tată de soț și amant
a rămas cu miezul
n-a așteptat să-și pună întrebarea
cine dracu mai e și ăsta
a deschis frigiderul
a luat brânza
și-a mâncat

2.
tu-ți ceapa mă-tii
nu faci nici cât o ceapă degerată
iar el s a revoltat și s-a făcut artist

3.
o putea domoli doar prin călire
doar numele îi amintea ce a fost

4.
mi-am atins în treacăt bărbatul
a făcut doi pași înapoi
și-a înfipt căștile mai bine în urechi
trebuie să fim solidari mi-a zis cu cei în dureri
cu cei care nu mai cunosc apropierea
cu cei care vor muri la distanță
ascultă noi vorbim și ei se îmbolnăvesc
am luat cuțitul tocătorul și ceapa
așa începe totul la bucătărie
când te retragi să furnizezi hrană
de parcă ar fi singurul lucru care te ține în viață
și-apare cel făcut din apropiere de ce plângi mama
tai ceapa nimeni n-are voie să plângă decât sfârtecat

Andra Mateucă

ANDRA MATEUCĂ a absolvit cursurile Colegiului Național ”Tudor Vladimirescu” din orașul său natal, Târgu-Jiu. Este absolventă a Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest Timișoara și,  în prezent, coordonează un serviciu în cadrul unei instituții publice din Timișoara.

Membră a Cenaclului studențesc ” Pavel Dan”, a apărut cu grupaje de versuri în antologia cenaclului intitulată ”Dintr-o respirație” și în antologiile  ”Cuprins sau un fel de imperiu” și ”Peisaj în devenire”.

A fost, de asemenea, membră a Asociației ”Pro Arta” Timișoara, participând la următoarele proiecte culturale: „Cărţile vin la tine în cartier.Citeşte şi dă mai departe” – 2009; „Stai cu burta pe carte.”-2010; Biblioteca mobilă Pro Arta Timişoara, în cadrul programului Timisoara -mica Vienă, al municipalităţii-2010.

Este prezentă cu grupaje de versuri și proză scurtă în revistele/platformele literare: Orizont, Vatra, Viața Românească, LaPunkt, România Literară, Meridianul Timișoara, Poesis Internațional și a participat la numeroase evenimente culturale: festivaluri literare naționale și internaționale,  tabere de creație, conferințe literare.

A publicat patru volume de versuri: „INCOGNITO”, Ed. „Ager”, Tg.Jiu, 2001, ”Duminica e o poză cu tine”, Ed. Diacritic Timișoara, 2015, ”Peste calea ferată au trecut toate vacanțele”, Ed. Eikon București, 2018 și ”Distileria de Urgență”, Ed. Eikon București, 2020.

Poemele ei au fost traduse în limbile sârbă, franceză, suedeză și italiană.

filmul nostru alb-negru

peste statuile din parc se năpustesc imagini trecute

ca într-un film alb-negru fără sonor

e frig în piața victoriei

trecem unii pe lângă alții îngăduitori

fără strângeri de mâini fără îmbrățișări

o femeie a încremenit cu mâna pe lumânarea aprinsă

(e o mamă îmbătrânită de durere)

la limita dintre a fost și va urma
se pierd toate intențiile
se dezintegrează mari iubiri
cu forța unui cataclism
pe aceeași stradă
s-au înmulțit înmormântările
oamenii nu mai salută decât în gând
își fac cruce cu limba în cerul gurii
panica se construiește cu migala unui arhitect
de cursă lungă
farmaciile fac parte din decorul zilei
un copil îngână un cântec
cineva îl corectează
ziua se smucește din mâinile noastre

e frig în piața victoriei
ca într-un film alb-negru fără sonor

cocon

dacă nu am plecat încă era pentru că nu îmi lustruisem încălțările

aveam un obicei ciudat să insist asupra vârfurilor

să urmez linia tălpii și să mă opresc la călcâi

făceam asta atât de de des și apăsat încât nu m-aș fi mirat

să apară undeva o gaură

unde degetele să se joace în voie

sau pielea să răsară jenată

lângă ușă pantofii îmi stăteau stingheri

nu mă înduram să-i dau cu cremă

să le schimb înfățișarea

erau orientați spre ieșire ca un batalion de luptă

care își așteaptă comandantul

știam că odată lustruiți vor fi gata de drum

iar eu nu voi găsi nicio scuză să mai rămân

în locul care mi-a alimentat fricile

fără să pășesc afară ca dintr-un cocon

construit pentru cei mai iubiți prizonieri

acasă

acasă înseamnă

garajul părinților în care s-a așternut cu generozitate timpul

unde mi-am depozitat cursurile bicicleta hainele pantofii care mi-au rămas mici

magazia bunicului cu strungul masa de lucru uneltele

grădina de flori a bunicii

nucul sub care mama a citit toată copilăria ei

laptele proaspăt din cana care îmi poară numele

mirosul lavandei din vasele de ceramică

fotografiile covoarele de perete țigla veche a casei

luminile orașului natal

statuile sculpturile parcurile lui

timișoara care m-a adoptat în studenție

și care nu m-a lăsat să mai plec

piața victoriei cu lupoaica mamă

apartamentul cumpărat în rate

domul cafenelele din unirii

oamenii care mi-au intrat în viață și au rămas

pânzele de păianjen din colțuri

aleile din cimitir cu numele celor plecați

conductele citadine prin care curg existențe

canapeaua nouă cu o pătură călduroasă

masa grea de lemn la care ne strângem de sărbători

acasă înseamnă

te iubesc ai micul dejun în frigider

voi întârzia azi dar nu suficient de mult

încât să ți se facă tare dor

MARIN MĂLAICU-HONDRARI

MARIN MĂLAICU-HONDRARI.  Născut la 29 ianuarie 1971, în Sîngeorz-Băi. A publicat cărţile:  Zborul femeii pe deasupra bărbatului, poeme, ed. Eikon, 2004, Cartea tuturor intenţiilor, roman, ed. Vinea, 2006; ed. Cartea Romanească, 2008, ediţia a II-a. În 2021 a apărut în Franța, la editura éditions inculte, cu titlul Le Livre de toutes les intentions, traducere de Laure Hinckel. Apropierea, roman, ed. Cartea Românească, 2010; ed. Polirom, 2014, ediția a II-a, colecția TOP10+ , 2019 ediția a III-a și a IV-a. Apropierea a apărut în 2015 la editura Książkowe Klimaty din Polonia, în traducerea lui Dominik Malecki și la editura Traspies din Spania, traducere Elena Borrás García. Tudor Giurgiu a regizat filmul Parking (2019) după un scenariu bazat pe romanul Apropierea. La două zile distanţă, poeme, ed. Charmides, 2011. Lunetistul, roman, ed. Polirom, 2013. Războiul mondial al fumătorilor, roman, ed. Polirom, 2015, ediția a II-a TOP10+ Polirom, 2017. Urmele încercării, poeme, ed. Charmides, 2021. În 2021 a primit Premiul Institutului Cervantes din București, acordat în cadrul premiilor Observator Cultural, pentru cea mai bună traducere din limba spaniolă: romanul Patria, de Fernando Aramburu.. A tradus din spaniolă în română cărți de autori precum Mario Vargas Llosa, Julio Cortázar, Manuel Vilas, Mariana Enriquez, Enrique Nogueras, Fernanda Melchor, etc.

Marin Mălaicu-Hondrari în Spoon River

după atâtea locuințe temporare
mi-au dat aici un loc de veci

n-am avut niciun fel de proprietăți
nu las nimic în urmă
nici umbră nu mai fac pământului

pentru cei ca mine
oricât de puțin ar trăi
tot e prea mult

spre deosebire de ce se spune
mereu am văzut regretele
mai umane decât speranța

mi-ar fi plăcut să fiu îngropat într-o inimă
dar nu am fost destul de bun pentru asta

La cum îi știu pe oameni

La cum îi știu pe oameni
vor continua să se măcelărească între ei
și să înalțe catedrale pușcării stindarde.

La cum îi știu pe oameni
vor continua să se măcelărească între ei
și să dea vina pe viață și pe ideologii
să scrie cărți și să ardă cărți
și nu vor renunța la efortul
grav și vital de a se împerechea.

La cum îi știu pe oameni
vor continua să se măcelărească între ei
și vor crește copii care vor ajunge măcelari instalatori
actori soldați fotbaliști politicieni bucătari patroni
și tuturor viața li se va părea
la un moment dat
insuportabilă fără vicii

La cum îi știu pe oameni
vor continua să se măcelărească între ei
și să înfrunte viața cu disperarea pe disperare călcând
cu decepția pe decepție călcând
cu depresia pe depresie călcând
să se dea jos din pat pentru o nouă zi
cu iubirea pe iubire călcând.

La cum îi știu pe oameni
vor continua să se măcelărească între ei
să-l supere pe Domnul
și să mă facă pe mine să plâng ca tâmpitu’
căci eu nu sunt răzbunător cum e Atotputernicul
și îi iubesc la nebunie pe oameni
și zilnic mă las prostit de ei.

Lumina vine de la apus

Stăteam într-o staţie de autobuz.
Uram pe toată lumea.
Făceam liste cu bărbați cărora să le scot ochii.
Liste cu femei.
Atunci nu te mai iubeam nici măcar pe tine.

Și apoi, dintr-o dată, s-a întâmplat ceva.
Am văzut limpede. Am văzut totul
foarte limpede, ca și cum aș fi murit.

Aveam curajul cerului, era în mine
o gălăgie de simţuri și afară o liniște de zăpadă.

A venit autobuzul și l-am lăsat să plece.
Oriunde m-ar fi dus, eu eram deja.
M-am ridicat și am luat-o într-o direcţie.
Acum aș spune că am fost fericită,
chiar dacă eram doar plină de viaţă.

Nu am mai ascultat muzică toată ziua,
mi-am lăsat telefonul în rucsac.
Atunci am știut că nu o să mă sinucid niciodată,
că viaţa e cam fără sens,
dar că mereu voi găsi ceva care
să mă facă să merg pe jos,
să nu iau un autobuz, să schimb direcţia
doar pentru că așa am eu chef.

Apoi am stat cu picioarele desculţe pe calorifer,
pe întuneric și frigiderul foșnea din când în când
ca un om care se dezbracă pe furiș.

Mai târziu în vis cineva îmi repetă obsesiv:
tu nu ai suflet nu ai suflet tu chiar nu ai suflet

IOAN MATIUŢ

IOAN MATIUŢ (născut la 18 decembrie 1956 în Chişineu Criş, judeţul Arad) este scriitor, jurnalist şi editor. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al P.E.N. Club România. Este licenţiat al Universităţii „Aurel Vlaicu”, Facultatea de Jurnalism. Are o prezenţă exponențială în viaţa culturală a Aradului: proiecte culturale,  lecturi publice, simpozioane, emisiuni TV, lansări de carte, articole în presa locală. Este redactor-şef la MONITORUL CULTURAL, redactor la revista ARCA şi conduce Editura MIRADOR unde publică volume ale unor scriitori valoroşi. Poeziile lui sunt traduse în engleză, franceză, germană, sârbă, slovenă, arabă, italiană, spaniolă, suedeză, poloneză, chineză şi maghiară. Ca poet, primeşte premii din partea Uniunii Scriitorilor din România, Asociaţiei Presei Literare şi a Editurilor din Romania (A.P.L.E.R.), Primăriei Arad, Premiul EUROPOEZIA (Brăila, 2020), Premiul Principesei Margareta a României,  precum şi a revistelor Convorbiri Literare şi Semne.

A publicat următoarele volume proprii de poezie: stâlpi de sare, editura Mirador (1996); umbre, editura Mirador  (1999); priviri, editura Mirador (2003); déjà vu, colecţia „Poeţii urbei” editura Dacia (2005); déjà vu, ediţie în limba maghiară, editura AB Art, Bratislava(2010); între ceruri, editura Brumar (2009); respiră să nu uiţi, editura Tipo Moldova (2011); fuga din urmă, editura Tracus Arte (2013), după perete, editura Mirador (2015), toate acestea, ediţie în limba chineză, editura Casa Româno – Chineză, (2016), contraatacul de panică, editura Tracus Arte, 2020, Vederi din Mirador, editura Mirador, 2023.

1.
adorm

trag întunericul
peste mine
exerciţiu
al morţii

2.
m-am trezit
cu o nouă jucărie
în braţe

ziua de azi

3.
dintre toate
zgomotele lumii
doar paşii tăi
îi aud
nu stiu dacă eşti
ploaie
moarte
vânt
animal flămând
sau simplă femeie

dar ştiu că vii

4.
în fiecare dimineaţă
cineva
mă trezeşte
şi mă trimite
în viaţă

seara
las uşa descuiată

5.
zgârâi pielea

nu curge
nu se arată
nimic

după piele
altă piele
altă piele
până la capăt

care e cea dintâi

6.
când peretele
se subţiază
trec dintr-o parte
în alta
să te caut

7.
dimineaţa ne numără
desenează privirea
o lipeşte pe
ochi

din lumină
ziua de azi
îşi arată colţii

8.
încerc să șterg
numele
de pe lucruri

să le văd

9.
când ești doar
cu tine
și vine frica
aceea

că nimic
nu se întâmplă

apoi iei xanaxul
și treci
peste asta

ANDREI MOCUȚA

ANDREI MOCUȚA (n. 12.01.1985, Arad) este profesor de limba engleză și franceză. Doctor în Filologie cu teza Portret al artistului in absentia. J. D. Salinger: o monografie. A publicat patru cărți de poezie și șase de proză, ultima dintre ele: romanul Transfer, la Editura Humanitas. Dublu nominalizat al premiului „Tânărul prozator al anului” la „Gala tinerilor scriitori” (Radio România Cultural) și pe lista scurtă a premiului de poezie „Zona 9”. Mai multe premii ale filialei Arad a Uniunii Scriitorilor: 2006, 2010, 2012, 2016, 2020. „Premiul Publicului” la Turnirul de Poezie de la Balcic, organizat de Uniunea Scriitorilor. A tradus din limba engleză antologia poetică Ilustrată din Chinatown de Richard Brautigan (Paralela 45, 2018). A participat la Salon du livre Paris, dar și la turniruri de poezie sau proiecte literare din Barcelona, Padova, Trieste, Podgorica și Balcic. Prezent în antologia în limba franceză coordonată și tradusă de Radu Bata, Le blues roumain, vol. 3, Editions Unicité, 2022, și în alte antologii în limba română și maghiară (Cuvinte de legătură/ Kötőszavak); dar și în volumul de interviuri Raidul poeților (Junimea, 2023), de Robert Șerban. Invitat în 2022 la vernisajul și recitalul Astra poetic escape bridge organizat de Muzeul Astra din Sibiu, iar în 2023 la FILTM. Din 2020 face parte din juriul Festivalului Național de Poezie „Gellu Naum” (inițiat de Colegiul Național „Mihai Eminescu” București). Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Fan Borussia Dortmund.

2025

când m-am trezit
nu
era nimeni
care să-mi taie cordonul ombilical
și nimeni care să mă ia în brațe

nimeni care să îmi facă patul
și nimeni care să mă legene
înainte de culcare

nimeni care să mă învețe să merg
pe propriile picioare

m-am ridicat în capul oaselor
și am privit prin hublou
întunericul în care pluteam
singur
legat de un cordon ombilical
care se întindea
până
departe spre Pământ

2026

am învățat să respir în spațiu
să folosesc panoul de comandă
să mă obișnuiesc
cu lipsa gravitației și cu
singurătatea

într-o zi m-am jucat
cu stația de comunicare și
am repetat
de mai multe ori

roger
roger
roger

fără să aștept
evident
vreun răspuns

n-am știut ce altceva să spun
dar e bine să te convingi
că nu mai e nimeni
cu tine
și că poți și astfel

fii fericit

2030

din când în când recepționez mesaje
bizare prin stația de comunicare
din care nu pricep
o iotă

multe dintre ele sunt sunete stridente
sau onomatopee stranii
dar și dialecte galactice
destul de apropiate urechii umane

dacă stau bine și mă gândesc
m-am regăsit în împrejurări asemănătoare
și pe Pământ
unde nimeni nu înțelege cu adevărat
ce vor
ceilalți să spună

(din volumul contact, Casa de pariuri literare, 2022)

Ion Mureșan

ION MUREȘAN (n. 1955, Vultureni, judeţul Cluj) este poet, eseist, publicist. A studiat istoria și filosofia la Universitatea ”Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Între 1988 și 1998 a fost redactor la revista de cultură Tribuna din Cluj-Napoca. După Revoluția din 1989 a lucrat ca redactor, șef departament cultură, la o serie de reviste şi ziare regionale (NU, Evenimentul Zilei, Ziarul de Cluj), director editorial și redactor-șef la Transilvania Jurnal. Din anul 2006 este redactor-șef al revistei de cultură VERSO, editată de Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj, redactor la revista Poesis International și conducător al Cenaclului UBB.

Cărți publicate: Cartea de iarnă (Editura Cartea Românească, 1981), poezie, Premiul Uniunii Scriitorilor din România; Poemul care nu poate fi înțeles (Editura Arhipelag, Târgu-Mureș, 1993), poezie, Premiul Uniunii Scriitorilor din România; Cartea Pierdută – o poetică a urmei (1999), eseuri, Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor; Carnavalul din poiană (2004), teatru pentru copii, Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor; Pahar (2007), poezie; cartea Alcool (Editura Charmides, Bistrița, 2010), poezie, Premiul Uniunii Scriitorilor din România și Premiul Academiei Române; Oglinda aburită (2013), eseuri conversaționale, Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România; Poezii (antologie), Editura Paralela 45, 2014; Pahar (ediția a II-a), Editura Școala Ardeleană, 2015, Introducere în poezie, Editura Charmides, 2023.

Cărți publicate în străinătate: Le mouvement sans coeur de l’image, poezie, Éditions Belin, Paris, 2001 (translated by Olivier Apert and Ed Pastenague); Acces interzis – Zugang verboten, poezie, Buroabrasch, Viena, 2008 (ediţie bilingvă, româno-germană, în traducerea lui Ernest Wichner); The book of winter and other poems, Plymouth Press University, 2011.

Prezent în antologii de poezie apărute în Italia, Franța, Germania, Ungaria, Serbia, SUA, Anglia etc. În anul 2014 i se decernează Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu pentru Opera Omnia, Botoșani. Distins cu ordinul Meritul Cultural în Grad de Cavaler.

Poem de dragoste

Lasă-mă
dezbrăcat în pielea goală
să stau în genunchi în fața ta și
lasă-mă
să mă bag sub rochia ta și acolo
să fumez un pachet de țigări!
Să fumez și să descriu cu voce tare,
ca și cum aș vorbi la radio,
cum fumul ieșit din plămânii mei
îți încolăcește pulpele și genunchii și coapsele,
și cum picioarele tale albe se fac ruginii.
Iar când rochia ta începe să vibreze
ca un mare difuzor, tu
crezând că ceea ce vorbesc eu sub rochia ta
se transmite la radio în toată țara,
să prinzi între degete un nasture de la bluză
și să-l răsucești ca pe un buton,
ca să dai mai încet volumul vocii mele.
Oho, lasă-mă să-ți scot din piciorul drept pantoful
și, ca pe o scrumieră, să-l umplu de scrum și chiștoace,
și să-ți descriu cu voce tare degetele înfiorate în iarbă
și fumul tot mai gros, ca negura,
cum îți acoperă tavanul roz al chiloțeilor,
cum, încet, încet fumul te ridică printre blocuri de la pământ.
O, ce minunată priveliște:
un clopot cu două limbi înălțându-se spre cer,
o parașută roșie în mijloc cu două picioare
care urcă în loc să coboare!
Eu cu fumul ultimei țigări încolăcit ca o funie în jurul gâtului
să atârn ca un spânzurat de piciorul tău desculț
și așa să mă înalț
și să te ajung tocmai când să intri în nori,
să te iau galant de mână și să te ajut să cobori.
O, ce minunată priveliște:
o femeie în rochie roșie, desculță la un picior
și un bărbat în pielea goală, ținându-se de mână, tăcuți,
pășind ezitant, pășind prudent prin aer
ca și cum ar coborî pe o cărare de munte.

Poem rural de dragoste

Ion și Gheorghe la o masă în cârciumă. Eu stau la masa vecină, masă acoperită cu mușama înflorată. Flori roșii prin care, cum scria Horia Ciovîrnache, prieten mort de tânăr , ”face ochi țigara”.
Ion către Gheorghe: ”
-Săptămâna trecută am fost la București, La Grădina Zoologică. Acolo am văzut o gazelă.
-Ce e aceea gazelă?
– Știi calul lui Vasile? E la fel, dar mai mică, cu picioare mult mai fine, cu coapsele mai lungi…
– Am mai văzut și girafa?
– Ce e aceea girafa?
– Știi calul lui Vasile! E la fel, numai că are gâtul lung de 2 metri…
– Am mai văzut hipopotamul.
-Ce e acela hipopotam?
– Știi calul lui Vasile! E la fel, numai că are un fund mai mare, cu buci mai cărnoase și ochi foarte triști…
Eu, la masa vecină, mă gândesc numai și numai la iubita mea. Care seamănă, pe părți, cu o gazelă, cu o girafă, cu un hipopotam. Pe părți, iubita mea seamănă cu toate animalele din lume. Dar e atât de frumoasă încât, ca întreg, nu seamănă deloc, dar deloc, deloc cu calul lui Vasile.

ANDREI NOVAC

ANDREI NOVAC s-a născut la 1 iulie 1983, în Târgu-Jiu. Licențiat în istorie al Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, respectiv absolvent al masteratului de Relații Internaționale și Integrare Euro-Atlantică din cadrul Universității București, Facultatea de Istorie. Din 2013, doctor în filologie al Universității de Vest din Timișoara. Autor a opt cărți de poezii și al volumului de istorie literară Valentin Tașcu, solitarul promoției ’70.

Laureat al mai multor premii, printre care: Premiul „Mircea Ciobanu”, acordat de Uniunea Scriitorilor din România; Premiul pentru Poezie al Revistei „Convorbiri literare”, Iași, 2019; Premiul „Scriitorul lunii august 2019”, acordat de Uniunea Scriitorilor din România; Premiul Special, acordat de Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România 2019. Volumele: Regula timidității si Prin închisori și prin libertate au fost nominalizate la Premiul „Mihai Eminescu”, acordat de Academia Română.

Lector universitar, diplomat si manager cultural. Din 2009, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

carnaval exterior

nimeni nu dansează,
brațele sunt întinse pe lângă corp, noi suntem formați din două lumi, lumea noastră exterioară
respiră prin pielea noastră,
urmele articulează
senzațiile de cald sau de frig,
de ură sau de iubire,
spațiile se dilată
și corpurile freamătă,
se opresc din orice mișcare.
ochii sunt singurul câmp de luptă,
ca un oraș abandonat
în care războaiele nu se termină niciodată
ca o cetate
prin zidurile căreia nu iese nimeni niciodată, ne putem recunoaște după gesturi,
de aici
nimeni nu vede, nimeni nu uită,
ți-am spus!
totul fără limită, totul fără timp, nu este nevoie să atingi ceva,

trebuie doar să respiri adânc, foarte adânc, nu ai timp să mergi pe bâjbâite,
trebuie doar să crezi.
aceasta este libertatea,
respiră prin toți porii,
timpul meu se întinde ca pielea uneori uniform, alteori prin riduri univers care se deteriorează constant, dar viața noastră este acum
și toate se închid
în ochii ei.

bătălii peste bătălii, morți peste morți

între pereții tăi interiori se duc lupte serioase, armate uriașe
nasc sulițe și arcuri
în punctul cel mai sensibil,
ai voie să strigi,
ai voie să te revolți,
ai voie să mori frumos,
între zbaterile tale,
orașul trăiește, respiră, iubește, tu ești ca un punct de control ca o umbră a tuturor
exiști
iar siguranța ta
este ca o noapte prin care bâjbâi,
ca un orb care își caută cuvintele pe jos acum este despre tine, femeie,
despre pielea ta întinsă
ca un sens al tuturor lucrurilor,
doar tu ești vie,
lumea din jurul tău
este un cub transparent,

iluziile respiră doar prin tine, acum ne naștem,
acum trăim,
mâine murim singuri.

întoarcere

mă întorc în mine de fiecare dată prin același loc,
șanțuri prin care toate se răstoarnă în propria incertitudine, felul în care frumusețea ei tăia urâțenia lumii,
o făcea mai albă în zilele calde ale unei toamne
prin care ne plimbam cu autobuzele și metrourile din București,
felul ciudat al serilor când adormeam în paturi diferite, în camerele unor hoteluri,
toate se strecoară prin luciditatea mea,
aș fi putut să te iubesc, aș fi putut să vin mai repede, niciodată nu m-au durut atât de tare toate.
într-o dimineață în care aerul era închis la culoare și toate hărțile universului de fluturi erau desenate
peste un cearșaf
cu care ne înveleam picioarele goale
am învățat să număr toate băncile din parcuri, viața mea era un cumul de curți interioare,
timpul nostru trăit cu gura până la urechi de o frumusețe răpitoare, mă întorc de fiecare dată în mine, peste liniile de tramvai, cimitirul Bellu privit de sus, noi intuid zăpada înaintea
altor forme de viață.

IULIA PANĂ

IULIA PANĂ (n. 1965, Constanța) este poetă ,artist vizual, jurnalist cultural de televiziune și producător independent de film. A absolvit licența  și masteratul  în Comunicare și Publicitate la SNSPA București și o licență și un master în Arte vizuale la Universitatea „Ovidius” Constanța. Este doctorand în studii culturale cu o teză ,,despre fotografie și artă de la analog la digital” la Școala doctorală a Centrului de Excelență în Studiul Imaginii – Facultatea de Litere din cadrul  Universității București.

Speră să își fi adus o contribuție ca promotor cultural în viața  orașului  în care s-a născut și  trăiește, realizând pe parcursul a mai bine de 25 de ani, emisuni culturale de televiziune și este fondatoare a evenimentelor de artă -marca ”KULTurale”.

 De la debutul literar în 1988, a publicat 6 volume de poezie:  “Imagine simplă,”  ed. Atlas (DU Style)  1996;  “Statuia zilei de mâine XXLove”,  ed.DU Style1998 ; “Noaptea Scorpion,,   ed. DU Style 2003 ; Contrasecunde,  ed. Brumar 2008; “ Rigla de Aer,, ed.Tracus Arte 2013, “ Ebony bones/Oase de ebonită”, antologie de poezie bilingvă română- engleză, ed. Prospero Press USA 2015. În 2021 debutează cu proză scurtă în volumul colectiv de proză fantastică Treizprezece,, ed. Litera.

Este membră a Uniunii Scriitorilor din Romania, a Uniunii Artiștilor Plastici filiala Constanța Unu  și a PEN Club România

Mare melancolia

În lumina caldă stâncile și valurile fac contur.
în vizorul camerei un trup pe nisipul ud
Briza mișcă falduri,
faldurile cearceafuri străvezii,
gelatine de regina meduză.
Diavoli mov ies din melci,
pești umflați cu solzii argintii.
În hubloul lentilei
prin care privești
uite, libertatea –
e amărăciune!
Ochii – două spații de întuneric.
Stăm așa
cu torsul spre luna
care n-a apucat să apară
-mare melancolia
Mare filosofia
– vocea oftată
răsună ca un oboi în urechea dreaptă
și țipătul de albatros se înfundă în timpan
respirația ta deasupra
un balon de ceață
Și totul privit din perspectiva aeriană
Propulsia inimii- resorturi -mecanisme uzate
Mare melancolia – iluzia unei splendide tinereți
permanente
teatrul tău ieftin cu scena pe nisipul ud
eu -stop cadru
Mare melancolie
m-a apucat de păr și a tras, m-a salvat.
Doar sângele a țâșnit,
gustul a devenit metalic
glasul a răgușit.

Iulie 2023

imensa mașinărie organică cu trepte de asfixiere.

Când toți vom cădea într-un somn adânc și întunecat
Se vor ridica din valurile ei mașinării incredibile
antene, și cabluri luminiscente se vor răsucii în aer în piruete,
vortexurile se vor zări de la kilometrii
și atunci când nu ne vom aștepta
Un cântec trist -suav se va strecura prin mecanismul memoriei
Cuvintele bătrânilor despre ea supărată și răzvrătită
Neagră, neagră, neagră… ucigașă
Vei reauzi povestea pe care ți-am tot șoptit-o când melancolia mă
atingea ca un pește rece
– Nu mă crezi dar la opt ani m-a îmbrățișat atât de puternic că mi-am pierdut respirația și ea m-a sărutat cu o gură plină de sare ..și inima mea a tresărit de mirare
– Mă întrebam oare așa e moartea o plutire spre adânc ?
Și frica mi-a șoptit caută și lipește-te de lumină…acolo e întuneric
dintr-o dată s-au activat comenzile, mecanismele interioare, instinctele cu zimți s-au înfipt în tălpile mele ce nu atingeau nisipul
Și zimții aia de frică și frica cu dinții ascuțiți
au rupt o bucată din mine care i-a rămas ei
O privesc zilnic din mașină, o fotografiez cu o lentilă fisheye ca să simtă
că n-am uitat, că acolo, în aerul ei am dansat îndrăgostită
pe plaja acum proaspăt greblată de un excavator portocaliu
cu vapoare în larg, niște cufere la orizont
Prefă-te mare, că nu mă recunoști, tu care m-ai despărțit de prieteni
Rătăciți în particule în abisul tău
pentru ei am în inimă un cântec de apă
și povestea mea pe repet
Mare, tu m-ai îmbrățișat strâns la opt ani,
acum sunt în lanțurile de forța ale splendorii tale
În timpul vieții mele în dragoste sunt calmă și clară.
Uneori cuvintele rup iubirea în două
te aud cum șoptești
-hei, când simți că te îneci
respiră, respiră
reglează ritmul andante
asta e secretul
așa te salvezi
salvezi liniștea.
în spatele umbrelor se ascund dorințe sfâșietoare de lumină,
ce pare greu de cuprins e doar o manifestare a inimii, o tahicardie
Noi, doar noi cei de aici, cei îmbrățișați o dată
știm cum e iubirea
Ca ea,
O imensă mașinărie organică cu trepte de asfixiere.

Iulia Pană – 28.oct 2023

Am să supraviețuiesc ritmului ei

Valurile răsucesc scoici și melci și alge la mal
In jur toate privirile se rotesc rostogolesc
peste plecări și sosiri în gara orașului cu vapoare
În locul unde plaja odinioară creștea arbori pitici
cu fructe mici albe pe care le mâncăm până la sufocare
și nicio apă nu ne sătura
seara rom Havana, suedezii cu haine lor colorate
mirosul săpunului lux
ne au umplut tinerețea pierdută în discoteci pe valută
și ura
ura creștea
si spaima
ne transforma în cocoșați și cocoșate
de neputința
visele noastre voiaje cosmice imposibile
fugile, granițele și ochiul albastru
ca o muzică viața devenea suspusa lentorii
abandonați
în soarele dogoritor pe plajă plină la refuz
Eram insecte de colecție
Eram sub presiunea unei tălpi uriașe ce creștea și acoperea cerul și marea
Și am devenit femeie și tu bărbat în lumea ascuțită de frică și frig
Dorințele ne-au lăsat urme arse în piele
Plecările sunt simple acum –
stăm pe plaja imensă ce acoperă marea
eu suflet și inima și tu suflet și inima la fel

COSMIN PERȚA

COSMIN PERȚA (n. 1982, Maramureș)  este poet, prozator și eseist. A absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și și-a continuat studiile în literatură la Universitatea din București, cu un masterat în literatura contemporană, obținând titlul de doctor cu o lucrare referitoare la literatura fantastică europeană. A publicat volume de eseuri, romane, povestiri și poezie. A obținut unele dintre cele mai importante premii literare românești și câteva rezidențe internaționale. Romanele sale au fost traduse în trei țări, iar fragmente din opera sa poetică au fost traduse în 18 limbi. În literatura de specialitate românească și internațională există peste 500 de referințe la opera sa. În prezent este lector de literatură la Universitatea Hyperion din București.

Ucraina în cinci tablouri

1.
Cânt o pajişte
Ce-avea în mijloc un trup dezgolit
Care se tot istovea
Până la putreziciune

Lungi cârduri de păsări
Se tot azvârle asupra lui dinspre asfinţit
Rupt este braţul drept
L-au mâncat şobolanii

Cânt o pajişte
Ce-avea în mijloc un cadavru dezgolit
Care se tot istovea
Până la descompunere

Lungi fuioare de ierburi
Tot foşneau printre coastele lui
Ruptă este viziunea simplităţii
Au mâncat-o şobolanii

Cânt o pajişte
Ce-avea în mijloc un copil pierdut
Care se tot istovea
Până la linişte

Lungi hemoglobine se clatină
În sângele lui şi se opresc
Ruptă este inima mamei
Au mâncat-o şobolanii

3.
Doamne
Dumnezeul meu
pentru război ne-ai făcut?
Carnea mea
nerezistentă atomic,
Doamne,
are 39 de ani.
Peste un an nu poate lua pastila cu iod,
Doamne,
și sigur nu o să vină bomba peste un an.
Ea o să vină, Doamne, când o să am 78
sau 97
sau niciodată, Doamne.
Dar nu o să pot lua pastila cu iod, Doamne.
Știu tineri care preferă să ucidă, Doamne,
știu bătrâni care se bucură că au ucis deja,
știu multe feluri de a fi nefericit
și am văzut pajiști pline de roiuri de-albine.
Pentru spaimă ne-ai vrut?

4.
Băiețelul ucrainean de 6-7 ani
Care după ce primește de la Alexandra
Un sandviș și o apă
Îi mulțumește bătând pumnul lui mic
De pumnul ei mic
Apoi aleargă la rucsac
Și scoate din mica lui rezervă
O bomboană de ciocolată
Pe care i-o dă ei
E definiția mea pentru bunătate.

VIOLETA PINTEA

VIOLETA PINTEA. Scriitoare arădeană, cu poeme publicate în reviste din România (Arca, Banchetul, Ofranda Literară),  Albania, Italia și Franța. Cel mai recent volum,  ”Să bată tobele”, a apărut în 2023 la Editura Neuma.

1

lecția numărul unu de prim ajutor.
și nu știi cu ce să compari frica.
în jurul tău gravitează religii
cu oferte de sacrificiu,
în toate buzunarele ai zahăr roz,
insolubil,
rece și dureros la atingere.

sunt curată ca un om
bătut până la moarte.

mă sprijin de-un perete.
ultimul perete în viață.

2.
mi-a reușit și frica asta.
e tânără, dură,
acum învață să umble pe tocuri,
ne ținem de mână
pentru că eu nu știu
să umblu pe tocuri.

l-a dat afară pe dumnezeu
din mintea mea.

aș vrea să știu picta
senzația de greață care a apărut
la atingerea intimă
a unui corp care nu-mi aparține
și care insistă să facem un copil
pe cale naturală.

e ceva greșit în frica asta
pe care am făcu-o
fără să respect algoritmul jocului
care odată scos din cutie
nu mai poate fi înapoiat,
oferit
sau distrus.

3

șoc emoțional.
arzi.
o zi, două,
până arde toată mizeria din tine.

ce mai rămâne
poate fi pus într-un buzunar
și va fi găsit într-un alt anotimp
când nu vei mai ști
cine ți-a rupt
căptușeala sufletului.

DAN PLEȘA

DAN PLEȘA. Editor, scriitor și jurnalist cultural. A absolvit Academia de Teatru și Film – specializarea scenaristică și critică de film. A activat în presă și peste zece ani la o casă de discuri ca producător. Se numără printre fondatorii editurii Vellant și al revistei de proză scurtă „iocan” – singura revistă de proză scurtă din România care apare în format tipărit. În ultimii ani a scris și a realizat interviuri cu personalități ale vieții culturale românești pentru platforma culturală Art7 și pentru proiectul multimedia Cercul. A publicat în diverse periodice și volumele: poezie: Marfă – (antologie de grup) 1996 (împreună cu Bogdan O Popescu, Dan Mircea Cipariu, Sorin Gherguț și Florin Dumitrescu), Marfă reîncărcată (antologie de grup) 2011 (împreună cu Bogdan O Popescu, Dan Mircea Cipariu, Sorin Gherguț și Florin Dumitrescu), A participat la scrierea celui mai rapid roman din lume, alături de alți 51 de scriitori (record omologat de Guiness Book) – „Moș Crăciun & co”, 2012. Proză scurtă publicată în antologiile Prima dată și Cum iubim, și în volumul de autor „Povești de dragoste și neputință” . A fost curator al expozițiilor: Being George Roșu / George Roșu, Imaginarium Fotograficus /Cristina Șoiman, Traversare/Daniel Bălănescu.

eram un rege…

sunt un rege obscur şi inteligent, strălucind
în palatul înalt, suav, de cleştar
şi pun răceala sticlei pe tâmple să simt
o atingere

pe jos la mare distanţă
furnici în culorile sezonului
propuse de revistele de modă, sugerate
singuri nu-i duce capul ce li se potriveşte
ce le place, ce-i bucură
nu simt deasupra privirea mea
nu ştiu ce-i ameninţă
nu ştiu cui se supun
cred că toate o să se rezolve într-o zi
dacă-şi termină la timp şi bine treaba şi-atunci
aleargă furnici colorate-n culorile
care s-au băgat la zara

între cer şi ei
e o putere mai mare care-i poate strivi
dacă-aş avea mai mult timp
şi durerea din tâmple
trei sori într-o locomotivă alergând prin deşert
mi-ar da pace

un rege obscur şi puternic
înconjurat de vestale în taioare
negre şi cămăşi albe, deschise pentru a-mi
smulge un surâs
atât de puternic încât demult
nu le mai chem la mine să-mi ţină de urât
în timp ce genunchii li se înroşesc uşor

atât de puternic încât nu mi se mişcă nici-o celulă
vin oamenii la mine cu ochii roşii şi uscaţi să mă roage
să nu le distrug viaţa
şi să-i mai iert o lună-două
sunt un rege
a cărui putere nu o-nţelege decât
nefericitul care-a avut neşansa
să mă privească-n ochi

am planat peste ţara-ntreagă
am ucis prunci nenăscuţi care nu-şi imaginau
cine nu-i lasă să trăiască
în sângele meu a fiert atâta putere
încât oraşul ăsta a crescut şi s-a nălţat
după dorinţele mele, după desenele pe
care le mâzgăleam semnând mecanic plictisit
privind de sus furnici colorate

trei sori într-o locomotivă
încerc să sting şi-mi lipesc fruntea
de răcoarea geamului, schimbând locul încălzit
de trei sori ca trei lebede negre
căutând temperatura care să-ngheţe
amintirea hârtiei cu antet embosat de pe birou
care-mi cere abdicarea

un schelet mai parfumat…

dacă aș avea un refugiu în moarte
și dacă moartea n-ar fi o zână fără dinți

aș fi un zeu pentru care moartea
e-o experiență repetabilă
ca un drog oriental

dacă aici și acum doar nașterea ar fi un accident
ci nu o stea căzută
ia moartea un cerb păduratic

dacă amintirea nu ar fi un schelet
mai parfumat al morții

dacă tatăl meu ar exista
o dată cu mama mea
și cu nepoții mei

și dacă totul ar fi o fotografie
hămesită de-atâta acuratețe
speriată că arată veșnic prezentul

dacă m-aș zări cu ochii
nu mi-ar fi teamă.
teama aceea de gest ce nu-și urmează oglinda

răspîntii și pîntec

ea a pus mîna pe mîna unui celuilalt
el a văzut de-acolo de unde era și le-a întors spatele. s-a uitat la norii albi și pufoși
care desenau caravana cămilelor aliniate pe un singur rând într-un deșert
în care doar un singur drum duce la apă. s-a lăsat zgâlțâit de trenul care avea drumul lui
drept
desenat de șine zglobii

ea a râs și pe el l-a durut
în coșul pieptului cum numai un râs cristalin care nu ți-e dăruit ție te poate durea
și drumul a ajuns la o răscruce
în stânga frica și în dreapta lașitatea
n-a mers pe drumul fugii, pe drumul pe care alergi
până nu te mai poate atinge nicio durere, nicio spaimă, nicio speranță, niciun zbucium
pe drumul libertății plin de gropi în care te poți ascunde
gropi pufoase, umede, calde și catifelate care te protejează de orice zgârieturi
nicio cicatirce, nicio zgaibă, nicio vânătaie nu-ți mai ating pielea
a mers pe drumul fricii
știind că e firesc să-ți fie frică, fricosule,
oricînd poți pierde ce nu ai

un drum pe care se auzeau cloptele undeva, nici departe nici aproape
clopotele făceau jing-jing
și el s-a întrebat
a încercat să-și aducă aminte dacă a citit undeva transliterearea sunetului de clopot
dacă a citit în vreun eseu cum fac clopotele. nu-și amintea nimic
auzea jing-jing. poate era nebun poate doar nu-și amintea bine

apoi
drumul de piatră neagră
mărginit de ziduri impenetrabile și ars de soare
drumul pe care nu poți merge decît înainte și înapoi ca un pendul
oricît ai săpa, oricîte unghii ți-ai rupe în mortar
zidurile nu se deschid
dacă te oprești soarele te transformă într-o statuie de ceară cu zâmbetul pe buze

vine toboganul de argint, șerpuitor
și te întrebi ce arhitect frivol s-a jucat, ce împarat i-a dat puterea de a te împinge
deși tu vrei să stai pe buza prăpastiei
la înălțime. să vezi totul de sus ca un zeu ca o antenă de zgârie-nori ca un zmeu

ea l-a luat de mînă să se plimbe împreună
au mers pînă s-a făcut întuneric și farurile fiecărui taxiu
care trecea aducea lacrimi pe obrajii ei
după care dispărea în beznă

au ajuns împreună în locul fără răspîntii
totul în jur e un drum
dacă întinzi brațul amoțit brațul doar puțin departe de trup
brațul tău e pe un drum
departe de drumul pe care ți-e stomacul sau pieptul
iar degetul pe alt drum

totul e radial radiant radical
totul e un pîntec.
ușor stânjeniți de cordoane ombilicale translucide
un pîntec în care ei înoată împreună

Ioan Es Pop

IOAN ES. POP s-a născut la 27 martie 1958, în Vărai, Maramureş. 

Printre cărţile publicate: Ieudul fără ieşire, Editura Cartea Românească (CR), 1994, Premiile pentru debut ale Uniunii Scriitorilor din România (USR) şi din Republica Moldova; Porcec, CR, 1996; Pantelimon 113 bis, CR, 1999, Premiul Academiei Române, Premiul USR, Premiul pentru Poezie al Oraşului Bucureşti; Petrecere de pietoni, Editura Paralela 45, 2003, Premiul USR; Unelte de dormit, CR, 2011, Premiul „Cartea de Poezie a Anului 2011”, oferit de Fundaţia Naţională pentru Ştiință şi Artă din București; Premiul Radio România Cultural; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; 1983. Marş / 2013. Xanax, Editura Charmides, 2013; Arta fricii, Editura Charmides, 2016, Premiul „Scriitorul lunii iulie 2016” al USR – filiala Iaşi, Un somn pe scaunul electric, Editurile Tracus Arte și Charmides, 2020. 

În alte ţări: Ieud utan utgang, Ed. Tranan, Stockholm, Suedia, 2009; Sans issue, Ed. L’Oreille du Loup, Paris, Franța, 2010; No Way Out Of Hadesburg, Ed. Universităţii Plymouth, Marea Britanie, 2011; El Ieud sin salida și No Exit, Ed. Baile del Sol, Tenerife, Spania, 2011; Nem mertem kiáltani soha, Ed. AB-ART, Slovacia, 2012; Ieud bez wyjścia i inne wiersze, Fundacja Pogranicze, Polonia, 2013; Assedegats. Dos poetes transsilvans: Ion Mureşan i Ioan Es. Pop, AdiAedicions, Mallorca, Spania, 2016; Un giorno ci svegliamo vivi. Ieud senza uscita, Ed. Valigie Rosse, Italia, 2016; Адът без изход (Adat be izhod), Editura DA, Sofia, Bulgaria, 2016; Mundos lívidos, Editura Pen Press, New York, 2020 (în limba spaniolă).

A fost laureatul primei ediţii (2009) a Premiilor „Niram Art” de la Madrid. Radiodifuziunea Suedeză l-a desemnat Poetul Lunii August 2010. Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova i-a acordat, în anul 2012, Premiul „Primăvara Europeană a Poeţilor”. În 2016, la Veneția, Italia, i s-a decernat Premiul „Ciampi Valigie Rosse”, pentru volumul Un giorno ci svegliamo vivi. În octombrie 2019, a câștigat Marele Premiu „Cununa de Lauri” de la Alicante (Spania), la ediția a noua a Turnirului de Poezie organizat de Uniunea Scriitorilor din România.

când eram mic, visam să fiu și mai mic.
mai mic decât masa, mai mic decât scaunul,
mai mic decât cizmele mari ale tatălui.
cât un cartof, atâta mă visam.
pentru că primăvara pe cartofi îi pu-
neau în pământ și gata,
până toamna nu-i mai necăjeau.

mă visam în cuib, printre ei,
dormind cu dulceață-n întuneric,
întorcându-mă pe-o parte și pe alta vara
iar apoi căzând din nou în somn.

și toamna să mă trezesc tot nedormit
și tot nespălat ca frații mei
și când să dea cu sapa-n noi, să sar deasupra
și să le strig: nu mai săpați, nu mai săpați,
căci vin acasă de bunăvoie,
dacă-n primăvară mă puneți la loc.

și primăvara să fiu primul pe care
îl aruncă înapoi în cuib
și tot așa, să rămân să dorm mereu,
din cuib în pivniță și din pivniță în cuib,
ani mulți, neîntors și uitat.

în măcelăria ta mi-ar fi plăcut şi mie să lucrez
măcar o dată pe săptămână, în ziua mea liberă,
dar nu în faţă, unde vinzi şi unde
toţi îmbracă halate şi poartă mănuşi,
mie îmi place în hala din spate, unde muştele roiesc
şi unde, oricât te străduieşti să îi extermini,
şobolanii mişună peste tot.

acolo, tăvălit pe câte-o halcă, să pot sta singur,
cu coatele în sânge animal,
să mă zgudui de plâns şi să mă rog.

după opt ceasuri de rugăciune dintr-asta,
aş ieşi afară cu ochi limpezi şi surâzători
şi şase zile după aceea aş fi blând ca un miel
şi gata de orice sacrificiu,
fericit că în a şaptea zi mă pot întoarce
în măcelărie, printre hălci,
fiindcă numai din cauza cărnii te rogi

şi cu cât e carnea mai multă,
cu atât te rogi mai sfâşietor.

spui că vom învia cu trupul şi ne vom întoarce
toţi pe la casele noastre, aşa că înainte
de-a pleca trebuie să lăsăm lucrurile în rânduială,
pentru că aşa cum le vom lăsa le vom şi regăsi.
să ne grăbim, deci, vremea este aproape.

eu pot zice că sunt pregătit. las casa curată lună,
o groază de bucate-n pod, vitele ţesălate şi hrănite,
în pivniţă vin mult şi bun, curtea plină de orătănii,
chiar şi nişte bani la teşcherea, ba poate
până atunci voi reuşi să-mprejmuiesc cu gard
toată curtea şi grădina şi pământurile pentru arătură.

pot zice că mă voi întoarce la toate de-a gata.
voi tăifăsui şi mă voi desfăta cât va fi ziua de lungă.
dar dacă pe pârâul din spatele casei
va curge şi-atunci sânge ca şi-acum?

SAVU POPA

SAVU POPA (n. 1991, Sibiu).Profesor de Limba și literatura română. Doctor în filologie, în cadrul Școlii Doctorale a ,,Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie ”George Emil Palade” din Târgu Mureș, cu o teză de doctorat despre ipostazele teatralității și ale hermeneuticii incertitudinii în poezia optzecistă. Debut- în Revista Euphorion, Sibiu, 2004- prezent cu un grupaj de versuri. Apariții în reviste (tipărite sau online)- versuri, proză, cronici literare: România literară, Euphorion, Ateneu, Sintagme literare, Discobolul, Familia, Literadura, Neuma, Algoritm literar, Revista Cenaclului de la Păltiniș, Tribuna,  Lumină lină, Hyperion,  Mozaicul,  Urmuz, Bucovina literară, Zona nouă, Actualitatea literară,  Viața românească, Zona Literară, Cervantes, Banchetul, Litere, Steaua, LitArt, Argeș, Qpoem, Qproză,  O mie de semne, Literomania, Liternautica, Noise poetry, Prăvălia culturală, Parnas XXI, Revista de povestiri, Caiete Silvane, Libris, Timpul, Kryton (Madrid), Itaca (Dublin). Cărți publicate: Ipostaze, Editura Paralela 45, Pitești, 2017, Noaptea mea de insomnie, Editura Cartea românească, Pitești, 2018, O camera fără prize, Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2021, O hermeneutică a incertitudinii. Incursiuni în poezia lui Aurel Pantea și Ion Mureșan, Editura Eikon, București, 2022, Strigoița, Editura pentru Artă și Literatură, București, 2023.

***
Uneori,
Lași totul deoparte,
Cauți un câmp,
Unde se află un lan de cânepă
Pe care te întinzi
Fără a atinge pământul,
Fără a te întreba
Cum de-a prins
Cerul
Forma tăișului
Îmbrățișând
Rana.

***
Sunt momente
În care
Aș vrea să nu ies
Prea mult
În evidență,
Să fiu întocmai
Ca o gămălie de chibrit arsă
De câteva zile
Și abandonată printre alte resturi,
Undeva la capătul oricărei răbdări,
Sau ca un bob de nisip
Care face parte dintre cele
Pe care nici vântul,
Nici alți pași,
Nici marea
Nu le-a atins vreodată
Sau ca un fir de praf care sudează,
Uneori, vizibilul de invizibil
În camera mea unde viața
Îmi transformă tremurul sângelui
Într-un pseudonim
Cu care semnează aceeași carte,
Căreia paginile
Îi devin din ce în ce mai
Albe.

DANIELA RAȚIU

DANIELA RAȚIU. S-a născut la Brașov/România, locuiește în Timișoara, este licențiată în Jurnalism și în Drept. A urmat un master de Foto-Video la Facultatea de Arte a Universității de Vest Timișoara. A publicat poezie ”Ciorap cu firul dus”, editura Marineasa (2005), ”Staniol” editura Charmides (2018), ”Anestezia. Un singur poem”, editura Casa de Pariuri Literare (2022); roman ”Ochelari cu damă”, editura Brumar (2005), ”In Vitro” Cartea Românească (2007), Ultimul an cu Ceaușescu, Editura Litera, 2022, Sfârșitul lumii e un tren, Editura Cartier, 2023; teatru ”Măcelarul îi citea pe ruși”, editura Tracus Arte (2016); cronică-jurnal ”Cinci luni care au salvat România. Matrioșka. Războiul Hibrid și războiul lui Dragnea cu România”, editura Casa de Pariuri Literare (2022).

În 2015, a fost unul dintre finaliștii concursului de scenarii HBO, co-autor ”Pauker” (biopicture despre Ana Pauker).  A realizat o serie de eseuri vizuale despre scriitori. Membră Uniunrii Scriitorilor din România – Filiala Timișoara, a PEN, a Societății Timișoara. A activat în Ariergarda, fondată de Daniel Vighi, Viorel Marineasa și Lucian P. Petrescu. Ca jurnalist a lucrat la Ziua de Vest, Evenimentul Zilei – Editia de Vest, Ziare.com, a scris editorial la evz.roadevărul.ro. A publicat în newsweek.rolapunkt.ro. A coordonat UVT TV/UVT Media Hub. Publică pe sunmedia.ro

Fugarii

(din Anestezia. Un singur poem, editura Casa de Pariuri Literare, 2022)

Era un grup de 3 fugari
Alergam după ei
Am strigat la cel care era ultimul
Când am văzut că nu se oprește,
Am somat
Nu se oprea
Am deschis foc asupra lui la picioare
De fapt, am tras în zona inimii
M-am oprit lângă el, am văzut că nu mai mișca
După celălalt
am tras rafală de gloanțe
I-am ciuruit plămânii și inima
Înainte de a-l ciurui, victima m-a lovit cu o plasă în care avea obiecte
Tari

Servesc Patria
În Dosarul nr.192/P/1985
Soldat la UM 02872 Timișoara
Anchetat pentru omor, conform art. 174 Cod Penal
Decidem NUP
Fapta de a trece frontiera de stat din RSR în Republica Populară
Ungaria
Constituie o încălcare a regulilor regimului frontierei de stat
prevăzută în
Acordul dintre RSR și Guvernul RP Ungaria privind regimul
frontierei de stat româno-ungar de colaborare și asistență mutuală
în probleme de frontieră
Publicat în Buletinul Oficial nr. 34 din 6 iunie 1986

Împușcat în ceafă
În plămân, în inimă
În torace, în șold, în abdomen
Împușcat mortal în picior
Înjunghiat mortal cu baioneta
Bătut, călcat în picioare, zdrobit

Mă numesc Ion Herici
Sunt gropar
Până acum am îngropat 12
Au fost culeși de pe Clisura Dunării
I-am îngropat pe studentul din Cluj
Pe fata care a sărit din tren, la Vârciorova, direct în Dunăre
L-am îngropat pe băiatul fără nume, l-au pescuit din Dunăre
Nu au toți nume
Cei care nu au nume, scriem pe cruci: Necunoscut
L-am îngropat și pe tânărul găsit între stânci
Avea un slip pe el, ciorapi în picioare și o curea la brâu de care era
legată o pungă
În pungă avea haine, o cămășă, o pereche de adidași
Un pulover, o cutie cu multivitamine, o borsetă cu un compas, o
pereche de blugi
Buletinul de identitate era din Sibiu, un livret miliar, un certificat
de naștere
Părinții se numeau Sofia și Martin

Arunc pământul peste ei
Mă gândesc că ochii lor au văzut fâșia
Au văzut Dunărea
Le-am închis ochii la toți
Fata zâmbea
Mă tot gândesc la ea
Mi se spune groparul fugarilor

Seara, în birtul din sat
Mă uit la paharul cu țuică
Dar nu îl văd, văd doar zâmbetul fetei
Mi se spune că aș putea fi călăuză
Soldații au încredere în mine
Că aș putea să mă strecor pe fâșie
să îi duc pe fugari în locul din care pot țâșni în apă
Că aș putea să fug și eu cu ei
Că aș putea fi liber
Unde să fii liber?

Când arunc pământul peste ei
Îl arunc peste mine
M-am acoperit de pământ
Nu ai unde să fugi

Am lăsat televizorul aprins
Știu Dunărea ca-n palmă
Am făcut rost de labe de cauciuc și de o saltea gonflabilă
Ne-am împachetat hainele, așa cum se face
Ne-am uns tot corpul cu glicerină ca să ne păstrăm temperatura
Dunărea se îngustează pentru prima oară dincolo de Ostrov
Insula din dreptul localității Moldova Veche
Defileul Golubac are 14,5 km lungime și 230 metri lățime în cel mai
îngust loc
Defileul Donji Milanovac face legătura între Cazanele Mari și
Cazanele Mici
Defileul Gospodin Vir are 15 kilometri
Este cel mai greu accesibil, are culmi de 500 de metri înălțime
Cazanele Mici este cel mai îngust defileu
Aici Dunărea se îngustează la 150 metri și are o adâncime de 53 de
metri
Între Baziaș și Turnu-Severin, în regiunea Clisurilor,
Dunărea este cea mai periculoasă prin cataracte și vâltori
Am urcat pe pupa rachetei Orșova-Moldova
Am sărit
Deodată, liniște
Șalupa se îndepărtează
Am căzut pe burtă din săritură
Parcă nu e apă, parcă e beton
L-am lăsat în urmă
I-am văzut corpul
L-au luat curenții
E moartea sau viața
Bocancul meu îți zdrobește fața
Coastele tale pârâie
Ni s-a ordonat
Nimeni nu trece fâșia în garda noastră
E ordin
Bocancul meu îți simte oasele
Eu aș putea fugi în fiecare gardă
Poate o să fug
cândva
Acum, bocancul meu îți zdrobește fața
Baioneta ar putea intra în tine
Ca într-un pepene verde cu miezul roșu
Te târăsc până la post
Pentru tine, voi primi o permisie
Departe de fâșia asta greu de suportat
Te arunc pe podea ca pe un sac de cartofi
Eu am terminat cu tine
Pe scaunul ăsta stau toți fugarii
Toți seamănă între ei
Toți nenorociții care nesocotesc ordinele impuse de Partid și de Stat
Fenomenul evazionist trebuie controlat și anihilat
Om cu om
Ordinul este clar
Decretul 367 din 18 octombrie 1971
Somare și glonț
Bătaia le bagă frica în oase
Îi caut ochii pe fața asta plină de sânge
E frică și groază și e prăbușit
A văzut cu ochii lui fâșia
Dunărea te păcălește
Crezi că te poți arunca în ea și îți poartă de grijă
Crezi că dacă ai curajul să ajungi până aici
să te strecori și să te arunci în brațele ei

Dunărea îți va purta de grijă

Ordon să nu mai fie bătut
Nu mai are dinți în gură, brațele îi atârnă ca niște cârpe
Nu poate sta în picioare
Se prelinge la picioarele mele
Ordon să fie dus și aruncat să doarmă
pe salteaua îmbibată cu sângele tuturor fugarilor pe care i-am prins
Salteaua visurilor spulberate

Noaptea asta mă voi odihni
Deschid fereastra, dă spre fluviu
Dunărea clipocește
Șalupa de pază trece lunecând pe ape
Parcă fuge și ea, se strecoară ca un fugar

Îl aud pe nenorocit, geme pe salteaua fugarilor
Viața îți scapă printre degete
Nu mai simt nimic când văd sânge
Fugarii seamănă unii cu alții
Toți vor să fugă
Aproape nimeni nu reușește
Aș putea fugi atât de ușor
În fiecare zi îmi spun: poți fugi azi
În fiecare zi îmi spun: știi cum intră glonțul în cap
în inimă, în coaste, în pulpă, în abdomen
Ai văzut ce lasă glonțul în urmă
sângele se prelinge, murdărește tot
Mereu găsești o pată de sânge
Nu ști cum a ajuns acolo
Toate hainele tale au amprenta de sânge a fugarilor
Șalupa și-a făcut rondul
Trece iar prin fața ferestrei
Soldatul cu arma privește mut fluvial
Reflectorul se rotește ca ochiul unei fiare
Luminează apa și malurile
Privește soldatul în capul căruia se aude
Poți să fugi!
Doar glonțul te mai poate opri

LIVIA ROŞCA

LIVIA ROŞCA (Lucan-Arjoca) este scriitor, jurnalist și inițiator de programe de educație prin cultură. Manuscrisul volumului ei de debut, „Ruj pe icoane”, a câștigat primul premiu pentru debut, organizat de Editura Cartea Românească în anul 2005 și  Premiului Național pentru Debut în Poezie „Mihai Eminescu”, 2006. Volumul „Ruj pe icoane” a fost distins și cu alte premii naționale și locale precum: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut în poezie, Premiul Asociației Scriitorilor București pentru Debut în Poezie și nominalizare la Marele Premiu Prometheus Opera Prima, 2005, organizat de Fundația Anonimul.

În 2006 a publicat volumul de poezie „1+1>2”, sub numele  Livia Lucan-Arjoca, Editura Charmides, 2016.

Prezentă în antologiile de poezie „Literatura potenţială”, ed. Vinea, 2007, „Ultima generaţie, primul val”, ed. Muzeul Literaturii Romane, 2006, „Dragostea este pe 14 februarie”, ed. Vinea, 2010 și în antologia de eseuri „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Neverland, 2010.

În 2015 a înființat Asociația 7 ARTE și a inițiat programul smARTkid, care înseamnă ateliere educative, creative şi recreative pentru copii şi tineri. Este antrenor de creativitate pentru atelierele smARTkid de scriere creativă, storytelling, lectură, jurnalism şi blogging, organizate de Asociația 7 ARTE. Până acum a coordonat  an de an caravane cu scriitori pentru copii în mediile rurale și în zone defavorizate.

Facebook: https://www.facebook.com/livia.rosca.3/
Instagram: livia_de_la7arte

Probabil ca miliarde ca mine
Își dau zilnic startul
și au devenit atleți veritabili
înotând
pe culoare paralele
în propria lor singuratate

*

Simt
cum procesate sau nu
fantomatice ca un gând
nedus până la capăt
sau vii ca durerea de dinți
emoțiile se depun în corp
ca niște sedimente
uneori se exprimă
în boli
și durere
alteori
traversează
încapsulate
în ADN
generații întregi.

Din memoria corpurilor
vor iesi cândva
la iveală
ca un glonț descărcat accidental
într-un urmaș
suficient încărcat cu trecutul

*

Gloria construiește o casă
Fixează pereții
Ferestele
Baga oamenii în casă
Apoi pune acoperișul și-l numește
„capac”.

*

Prietenul meu de pe facebook
Astronomul Adrian Șonka
a scris această poezie:
În zilele următoare
un asteroid mic
lent și bătrân
trece pe lângă Pământ
„mic” înseamnă 330 de metri
„pe lângă” înseamnă 3 milioane 9 sute 34 de mii 424 de kilometri
„lent” înseamnă 144 de mii de kilometri pe oră

COSTEL STANCU

COSTEL STANCU. Născut la 02.05.1970, Vînju-Mare,  judeţul Mehedinţi. Locuieşte în Reşiţa, judeţul Caraş-Severin. Membru al Cenaclului Literar Semenicul din Reşiţa. Membru D9. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara.
A publicat volumele de poezie:Terapia căderii în gol, Editura Hestia, Timişoara, 1995; Dominic sau despre imitaţia umbrei, Editura Hestia, Timişoara, 1995; Măştile solitudinii, Editura Marineasa, Timişoara, 1997; Golurile din pîine, Editura Marineasa, Timişoara, 1998; Fluturele cu o singură aripă, Editura Timpul, Reşiţa, 2000; Arta imaginaţiei, antologie, Editura Vinea, Bucureşti, 2001; Cîntarul de apă, Editura Marineasa, Timişoara, 2002; Vînătoarea promisă, Editura Marineasa, Timişoara, 2003; Ieşirea din peşteră, Editura Marineasa, Timişoara, 2005; Înghiţitorul de creioane, Editura Tim, Reşiţa, 2009; Evoluţi@ umană, epigrame, Editura Tim, Reşiţa, 2009; Risipitorul de hîrtie, Editura Tim, Reşiţa, 2015; Ochiul din palmă, antologie, Editura Mirador, Arad, 2017; Hoțul de ferestre, Editura Mirador, Arad, 2019; La therapie de la chute dans le vide, (traduit par Amalia Achard), Editions Stellamaris, Brest, France, 2019; Noaptea creioanelor lungi, Editura CDPL, București, 2022. Sanatoriu de boli necunoscute, antologie, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2023; Testament pe un geam aburit/ Testament on a Fogged Glass (traducere de Radu A. Cernătescu), Editura Junimea, Iași, 2023.

* * *

M-am tocmit degustător la curtea regelui.
Zilnic, beau din cupa lui cu vin și aștept să mor.
Regele nu e iubit, are mulți dușmani.
Nu sînt sclav, pot pleca oricînd.
Dar rămîn. Un mercenar al morții.
Regele se teme de mine, crede că aș fi nemuritor.
Nici un degustător nu a supraviețuit mai mult de o zi.
Neîncrezător, le umple și celorlalți paharele.
Beți! le poruncește. Supușii beau și se prăbușesc,
fără suflare, sub mese. Eu, nu. Regele înnebunește.

* * *

Ne apropiem de cușcă. Animalul sălbatic
își întinde labele printre gratii, parcă ar
vrea să ne îmbrățișeze. Precauți, îi aruncăm,
de la distanță, hălci de carne crudă. Le privește
indiferent, pare a-și aminti vînătorile regale
de altădată. Pe neașteptate, ni se face milă de noi
înșine și, spre mirarea fiarei, ne strîngem în brațe.
Cîtă libertate poate îndura omul înainte de
a înnebuni? Apoi plecăm, fericiți, la casele noastre.
Seara, cînd ne privim în oglinzi, fiecare găsește
pe piele urmele adînci ale ghearelor celuilalt.

* * *

Mi-am dorit să mor tînăr – un schior în flăcări
pe o pîrtie la miezul nopții – dar n-a fost să fie.
Am rămas viu, o disperare a formei de a deveni idee.
Nu știu cîți mă înțeleg, cîți mă cred nebun. În viață,
se poate întîmpla orice: să răsară un fir de iarbă,
să cadă o stea. Să fiu eu însumi leșul pe care îl
privesc, mulțumit, cum plutește pe rîu, crezînd că
e al dușmanului. Ce vrea inima, nu știe omul.
Ar înnebuni. Mă întreb cui folosesc, Doamne?.
Floarea din fereastră crește și în absența mea,
neudată de nimeni, absorbind sunetul ploii.
Sînt inutil ca un fîlfîit de aripi într-un ținut
fără păsări. Mi-am dorit să mor tînăr,
însetat de moarte. Însă n-a fost să fie!

* * *

Fiecare îi este sieși jucăria preferată
O ține, cîteva zile, ascunsă,
nu vrea să o împartă cu ceilalți.
Apoi se plictisește, o demontează și dăruiește
prietenilor cîte o bucată. Aceștia o pun
în buzunar și uită de ea. E plină lumea de
jucării descompuse! Trece timpul. Rareori
își mai amintește cineva să deschidă ochii păpușilor.
să le sufle aer proaspăt în nări, să învîrtă
cheia trenulețului cu arc. Nu vă învinovățiți,
prieteni! Cîndva ne vom întîlni să reîntregim,
piesă cu piesă, jucăria fără formă a morții.

* * *

Cînd scrii,
nu încerca să înțelegi.
Scrie cu incertitudinea
unui parașutist care a rămas
agățat de clopotniță.

Cuvintele îți vor părea mici
broaște țestoase, întoarse
pe spate de furtună. Lasă-le așa.
Dacă le ajuți, se vor
refugia sub carapace
și vei rămîne, din nou, singur.

AMELIA STĂNESCU

AMELIA STĂNESCU este cadru universitar la Universitatea „Ovidius” din Constanța și membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea din anul 2000. Licențiată în Filologie (română-franceză) și Drept, obține titlul de Doctor în Filologie în 2006, cu teza „Cioran și Occidentul”. Debutează editorial în 1993, cu volumul de versuri „Căutători de cuvinte”. Publică poezie („Mecanica firii”, 2005, „Așternuturi de ploaie”, 2012 ; „Babilon. Premeditarea”, 2015, volum la patru mâini, împreună cu poetul arădean Petru M. Haș), interviuri și portrete literare („Metafora de urgență”, 2014). Pasionată de limba și cultura italiană, scrie în limba italiană, traduce din și în limba italiană și se bucură de promovarea literaturii române în țara lui Dante. Organizator de evenimente literar-artistice (lansări de carte, mese rotunde, festivaluri de poezie și/sau de muzică). Fondator al Asociației KULTurale. Lansările sale de carte sunt, de regulă, spectacole de poezie și jazz.

Vai via, melancolie

Aș fi vrut să fi fost cu tine
pe plaja asta pustie
să ies din realitate
pe ușa din dos
să alerg în noapte
ca și când ar trebui să prind
ultimul tren spre fericire.

am fi construit castele de nisip
până la poarta sărutului
am fi purtat în vânt zmeiele copilăriei
până când râsul nostru
ar fi adunat la un loc
toți fluturii colorați
și toate poemele de dragoste
ale lui Ovidiu.

ars amandi,
ce frumoasă e dragostea
până la prima stație
a singurătății.

13 iulie 2023

*
Din punct de vedere poetic,
oamenii sunt cobai cu suflete de împrumut.
Din perspectiva unei flori,
oamenii sunt niște ucigași în serie.
Din punctul de vedere al unui cântec,
oamenii sunt cele mai atone și gălăgioase ființe.

Dacă e să privești Terra de sus,
oamenii sunt niște puncte mici, negre și agitate,
cu durată încă neprecizată.

Nu găsești niciun martor serios
care să-ți vorbească despre rolul lor pe aici
Toți își dau cu presupusul.

2 sept 2023

assieme

iei telefonul și îți suni prieteni
vechi care nu îți răspund
unii dintre ei ți-au blocat
de mult apelul
alții se hrănesc cu singurătate(a
lor suficientă)
din când în când aleargă
hai-hui prin viață
și atât.
E prea multă dezordine în casă
cărțile stau răvășite pe dușumeaua
bunicilor
fotografiile îngână
momentele lor depășite
nu recunoști personajele
fostele tale povești de dragoste
au doar numere de inventar
poate și gândacul ăsta negru
e doar o iluzie
de o parte bat clopotele de dimineață
de cealaltă zilierii
nevoilor recurente
își iau merenda
își beau cafeaua stretto
chicotesc la femeile pasagere
soarele pătrunde încet dar sigur
printre obloane
se pierde sub pat
che bella è vita
che vita siamo noi
assieme.

30 settembre 2023

IOANA IUNA ȘERBAN

IOANA IUNA ȘERBAN (n. 1990) este curator la MARe/Muzeul de Artă Recentă, poetă și doctorand la CESI/Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, unde scrie o lucrare despre nou în teorii și practici ale artei contemporane. A curatoriat expoziția Fete de vis: Idealul feminin în arta românească. A participat cu texte critice în cataloagele Mamuca, Diversitate Stilistică, Rai din Iad, Fete de vis: Idealul feminin în arta românească, GPS, Ștefan Ungureanu. Mapping Narratives, Time and Space, Marginali, izolați și excluși în arta românească, Din senin!, Arta și Orașul 1974-2021. A tradus cataloagele/volumele Mamuca: Mai Mult ca Abstractul, Florin Mitroi. Zile, Diversitate Stilistică cu răspundere limitată, Tricolor, GPS. Geometrii Post-Sistem în Arta Românească de Acum, Din senin!, CSA. Clubul Sportiv al Artelor, Arta și Orașul 1974-2021. Volumul de debut în poezie este Zero-Unu, apărut în 2014 la editura Brumar, volum ce a primit în 2015 o nominalizare la premiul Mihai Eminescu, Opera prima. În 2021, la editura Vellant, i-a apărut al doilea volum de poezie – Un viitor care se potrivește trecutului – volum însoțit de reproduceri după lucrări de Anca Mureșan. În 2022, la Gala Tinerilor Scriitori, volumul a primit o nominalizare pentru Tânărul Poet al Anului.

***
Era ca orice bunic despre care mai târziu înțelegi
că în loc să-ți sperie fricile ți le încercuiește de timpuriu: sunt aici și aici
și vor rămâne.
Își desfăcea trusa, scotea machiajele,
își potrivea dinții, își punea capa,
își aștepta rândul pentru showtime (cum facem toți):
Marele Dracula se așeza sub un reflector verde
Am fost la un moment dat ca tine și ca tine
spunea dar copiii acelor părinți plictisiți au fost atâtea personaje
în viețile anterioare încât nu e nimeni ca ei
partea întunecată a dat faliment iar coșmarurile ți le poți foarte bine trăi și aici.
După ultima victimă își aprinde o țigară
dă un bobârnac unui păianjen din pluș
decorul mai conține pânze și mumii, cranii din led,
mirese moarte, un castel, mașinile turiștilor în traficul duminical,
automatele de prosecco ale corporațiilor, hârtiile guvernului și guvernul
steagul nostru în via de unde culegeam struguri când eram mici
când ne credeam invincibili.
Marele Dracula trebuie să le parcurgă pe toate pentru a ajunge acasă la el
la ora la care preoții catolici închid biserica și rabinii sinagoga
el închide casa tenebrelor și pe noi într-o cutiuță de tablă
unde încă așteptăm showtime.
Sângele?
Ceva nerentabil în astă parte a orașului.

***
Poate că sunt prea sensibili
își spune privind la toți acei oameni
care au ales mai degrabă confortul, horoscopul
primelor și al vacanțelor,
cărțile, orașele, descoperirile științei, nopțile nedormite
ca pe un bun de consum
viața lor e ordine într-un glob de sticlă urmând un sistem binar
în care lucrurile rele sunt eliminate cu un gest
dar de fapt în jurul lor sunt doar lucruri bune
ca într-un Secret Santa continuu
oricând, oriunde, de la oricine;
Dar nu de la cineva ca mine
își zice și știe
că sunt oameni ca el care-au fost marcați
înăuntrul lui demult (dintotdeauna?) un cuțit a tăiat adânc
cum e și pânza tăiată expusă în biroul șefei lui –
ar putea fi o porcărie dar i se spune artă
semn al evoluției, sofisticării, bunăstării
el se gândește la bunătate și atunci începe să plângă
orice act de bunătate arătat lui vreodată sau cuiva creează tulpini nevăzute
între ființele vii
el se gândește la părinții lui
la câinele vecinului lui
chiar și la personaje nedreptățite din filme
și plânge cu boabe mari
E mereu așa: înainte ca furia să-i devină acțiune atinge acest prag
plânsul nu va rezolva nimic doar îl va obosi
lucrurile vor arăta în lume ca atunci când nimeni nu se uită
la capătâiul lui vor apărea duhuri
și vor da din umeri:
e prea sensibil –
pentru Subiectul 102 faza asta va trece cu greu.

***
Ianuarie, petreceri prelungite
unele scot cei mai bun din tine
altele ce-i mai rău.

De frică să călcăm în noul an,
avansăm cu serbările până în craterul arid, sec al iernii
am epuizat orice urare ce ne-ar pregăti
pentru viața pe care amânăm s-o începem –
viermele din minte numit adrenalină
capul lăsat a doua zi în vârful bradului omis din ecuația
unui început
toate semnele prosperității
presărate în relațiile abandonate în
orașele de unde am venit fiecare în capitală
răzbind.

Mahmureala de a doua zi ne comasează pe toți într-un suflet comun
jur că undeva un doctor face experimente pe acest suflet
Nu știu pe unde a pătruns tristețea în lume sau cum
politica își recrutează victimele și câștigătorii în mod global,
când noi, decuplați de la toate,
ne strângem în jurul unor rămășițe
și vorbim limba bancurilor răsuflate.

E încă atât de fragedă crusta noului an
auzi-o cum se frânge

un vag sentiment că am fost iertați
pe la două
când și ultimul dintre noi și-a spus povestea
de fapt a povestit o memă
cădem toți în posturi grave de zei și zeițe art deco
această tăcere care vine cu frig ne face
să ne desprindem încet încet din sufletul comun
să stăm drepți
luminați din dreptul prăpastiei
să ne gândim că putem totuși să fim proprii noștri piloți.

ROBERT ŞERBAN

ROBERT ŞERBAN (n. 1970) este scriitor și jurnalist, președintele Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara (România).

A publicat 30 de cărți de beletristică, majoritatea de poezie, pentru care a primit mai multe premii literare.

Poeziile i-au apărut în antologii, publicații ori volume proprii în limbile germană, franceză, engleză, sârbă, maghiară, poloneză, cehă, spaniolă, italiană, olandeză, macedoneană, daneză, norvegiană, ebraică, suedeză, arabă, ucrainiană, idiș, portugheză etc.

Cioburi

ai spart vreodată o sticlă?
ai adunat cioburile?
te-ai tăiat la degete?

vezi
prietenii sunt precum cioburile:
deşi curge sânge
continui să le strângi

Furnicătură

bătrâneţea
un greiere alb
şi
în sfârşit
leneş

Fabulă

într-o parcare de mașini
o cioară mănâncă dintr-o bucată de covrig
un șoarece se apropie
se tot apropie
ezită mai face doi pași
pasărea se oprește din ciugulit și se uită la el
micuțul se-ntoarce repede și intră într-o gaură
cioara rupe cu ciocul din pâine
merge la locul unde șoarecele a dispărut
lasă bucata acolo
se întoarce și își continuă masa

un om vede toate astea
și izbucnește în plâns

Șut și gol

oricât de târzie
moartea vine întotdeauna prea repede
și te găsește cu cel puțin
un șiret dezlegat

uneori
te trimite după minge
fiindcă se distrează
cum o verifici dacă e umflată
dacă sare bine
dacă-i rotundă
cum o iei sub braț
și
în loc să i-o aduci
dispari cu ea

dar
de regulă
șut
și
gol

O posesiune periculoasă

scriitorii poartă cu ei
carneţele caiete agende
au prin buzunarele de la pantaloni
cocoloaşe de hârtie scrisă
în cele de la cămăși
coli împăturite şi răsîmpăturite
în buzunarele de la haine
au petece de şerveţele şi colţuri rupte în grabă
pe care sunt mâzgălite
tot felul de înscrisuri ciudate

scriitorii au tot timpul hârtie asupra lor
şi niciunuia nu-i pasă
că hârtia se aprinde uşor
şi arde repede

MIHÓK TAMÁS

MIHÓK TAMÁS (n. 1991, Oradea), poet bilingv, traducător literar, redactor de carte și redactor al revistei „Familia”. Din 2019, doctor în Litere. Autor a patru volume de poeme în limba română și două în maghiară: Șantier în rai (2013), winrar de tot (2015), cuticular (2017), cuticulum vitae (2017), biocharia (2020), rizómazaj (2021), precum și al unui studiu, Bihorul poetic postbelic (2021). A tradus texte din peste șaptezeci de autori, publicându-le în reviste, antologii și volume individuale.

rural transylvania

am anticipat bătrânii de pe lavițele țării
cum abandonați de fiice și fii mutați în capitală
să scrie cod în cuboide gigant
se zgâiesc la trecători
cât e ziua de lungă
doar briza mastodonților
mai mușca din ei le electriza
baticurile și sacoșele de rafie

am anticipat cristoși sfrijiți atârnând
c-un singur omoplat de cruce
fântâni otrăvite de primari în funcție
ogrăzi fără câine
populate de pălămidă și mohor
acoperișuri
cu structuri roase de cari
și fără coș

familii de romi se aciuau
ba la magazin
ba subt streșinile bisericilor penticostale
își clătinau capetele-clop cu iuțeală
pocneau din degete ca niște gospodari
satisfăcuți de recoltă
avansau împinși de onomatopee
superlative apelative

purtau haine de firmă
colbul le acoperea
trei sferturi din ciocate
dar curelele lor continuau să lucească
în soarele de septembrie
în soarele transilvan
care se apleca seară de seară
să îi lege la șiret

am anticipat haine întinse pe gard
bluzițe mici și roz cingătoare
cămăși și chiloți
sticle borțoase la gura pârâului
și la marginea holdelor
plozi cu solzi tuciurii pe stabilopozi
acolo unde am intuit marea
retrasă acum trei ere în geosferă

am anticipat toate
nici al locului nici venetic
și
odată revenit
să vă strecor în kit
n-am reușit
nimic

q&a

dar ce mai exact cauți aici
printre mitici
ardelene
parcă la tine
cerul era mai albastru
și iarba mai grasă
vântul bătea alene
la casă
te-mpresurau câini-pisici
prunci rumeni la față
aia viață
ori mureai de foame
în grădini de crini imperiali
printre fațade art-nouveau
ai preferat stomac plin
dar făcut rulou?
bravos, ardelene,
bravos, coaye,
te fac niște madlene
în zoaie?
mai știi când alergai
pe splai
să faci impresie
gângureai cu măsură
aveai prune-n gură
sau vreo depresie?
te-ai dat apoi
pe barosăneală în doi
și ai ajuns să coordonezi
tot ce mișcă
alimentația colegilor
semințe chia
și mascarpone cu frișcă
credeam boss
că vei prelua șefia
dar te-ai scos
mânca-ț’-aș axiologia –
ce mai exact căutai aici
printre mitici
ardelene
ai făcut din rahat bici
și apoi
înapoi
din bici rahat –
angajat la stat
periferic
divorțat
spune-mi
e combinație?
trebuie să admit
cu grație
că m-ai pierdut
la adormit
fără 5+ beri
parcă toate
ardelene
se-ntâmplau mai ieri.

MARCEL TOLCEA

MARCEL TOLCEA. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, profesor universitar. Născut în 1956, absolvent de Litere, doctorat despre Mircea Eliade. Volume de poezie: Ochiul inimii (Facla, 1988), Bicicleta van Gogh (1998). Prezent în Prezent în mai multe antologii, dintre care: Antologia generaţiei ’80 a lui Alexandru Muşina, (1993), O mie şi una de poezii româneşti, de Laurenţiu Ulici (1997); Maratonul european de poezie, Sibiu (2007). A semnat volume de eseistică, jurnalism, artă plastică, teoria comunicării.

Bătrânețea începe brusc, în somn, după ce, cu o seară `nainte, ai văzut un film despre dragoste

Bătrânețea începe brusc, în somn, după ce, cu o seară `nainte, ai văzut un film despre dragoste, iar măruntaiele, inima și gândurile tale au chicotit împreună ca niște de țară dintr-un supermarket de cartier.
și plângi, iar, acum, o visezi ca și cum ai fi, azi, acolo, după o tăcere de jumătate de veac.
Spre deosebire de mine, care aduc încă în vis ridurile, părul rar, moleșeala și moartea, ea se arată acolo exact la fel cum era și atunci. Numai că, în plus, acum, în jurul gâtului ei de altădată, are o dantelă de care, în odinioara noastră comună, am fi râs amândoi cu toată clorofila ierburilor ce ne înconjurau, precaute și moi, la ieșirea din poezie,
spre ficțiune.

Povestea imaginară a unui pui de antilopă, asemănat, provizoriu cu un bețiv

Ce îmi doresc eu, acum, pentru început, la reașezarea mărilor
sub frunza uscată a cerului?
Pentru început, ar fi minunat să nu mai ruginească atât de mult
fierul zilelor triste
să nu mai dăm copiilor nume de câini
iar ticăloșii ăștia de bețivi s-ar cuveni tare să fie mai urâți înainte de a se fi prăbușit în
valea asta a plângerii de unde ies tot atât de buni
tot atât de frumoși ca un pui de antilopă încă înveliți în aburii amniotici,
rectific:
asemenea unui pui de antilopă nou-născut și, firește, aruncat lângă ferma de pui cu producții record la ficat.
Ficățel.

Tânăra moartă

Nimic nu poate fi mai plăcut
decât o călătorie cu trenul, toamnă spre iarnă,
îmi spun atunci când somnul, domnul
vine și mă cuprinde.
E bine, prea bine acolo, cu geamurile aburite, tot mai oarbe și vechi,
fiindcă știi că lumea de dinafară se grăbește să se întoarcă, iarăși,
în locul de unde chiar a plecat.
Ca o tânără moartă,
ca o moartă prea tânără
cu ale cărei degete poți arăta
frica de viață
a docților lași,
a călătorilor,
a prea înaltelor gânduri,
a tăcerilor mucede,
a suișului orb,
a primenitelor și, poate, a viitoarelor,
dar mai ales a copiilor de carne clară
ce cresc în tine, surd, strâmb, uscat,
cu prea multe degete în mâna ce sigur singură va renaște
dăruitoare.

Lumea făcută de un Dumnezeu Bun

Lumea e făcută de un Dumnezeu Bun.
Care s-a aplecat din Sine către tot ceea ce numai El ar fi putut
face din nimicul pustiu, sterp, nefiindul de dinaintea Neființei,
deci al preLumii.
Așa cum se apleacă ploaia peste toate zilele săptămânii
într-un oraș de la Tropice,
unde ziua bună putrezește peste ziua ce vine.
Toate astea, dar și mai puținul din el, se ițesc
Probabil din cauza neglijenței metafizice a unor grădinari
ce cultivă mai ales,
în fapt, numai cerul senin, prevestirile mici,
Dar totul din cele spuse până acum mă face să plâng și
să mă umbresc sub frunza umilă a pătrunjelului firii.
Acolo unde întreb și
mă las tras către moarte
într-o o limbă coclită, din pânză:
de ce dumnezeul acesta, cu Pricina,
carele ar trebui, ultimativ, să coboare din Dumnezeul cel Bun,
pentru ca să repare lumea Dumnezeului Bun,
are bandajată mâna mereu vie a Binecuvântării
și ne privește
printr-un ochi sleit, de cărbune?

GABRIELA TOMA

GABRIELA TOMA (Chiltzinacani Ohtli) s-a născut în 27 februarie 1981, în București. A debutat cu volumul Cântecul geamănului (Editura Humanitas, 2009). Din 2006 a călătorit și a explorat numeroase culturi din Europa și din America Latină. Spațiul cultural care a avut cel mai mare impact asupra sa a fost Mexicul, pe care l-a vizitat de trei ori și unde speră să se întoarcă. Aici, a realizat interviuri și a participat la ceremoniile prehispanice de cultură nahua din Mexicul actual, unde a locuit un an și jumătate, în total. Este pasionată de educația non-formală, dialog intercultural și storytelling. Lecturi publice: Cenaclul Euridice, Institutul Blecher, Noche Bohemia și Librăria La Ruenca de Gandhi (Xalapa, Veracruz), Primer Encuentro International de Mujeres Poetas en la Cuenca de Papaloapan (Tuxtepec, Mexic), Festivalul Internațional de Poezie București; Festivalul Strada de C’Arte; Maratonul de Poezie și Jazz; V.I.P. (Vin. Intimitate. Poezie) – Festivalul de Teatru Independent UNDERCLOUD. În 2022, a publicat volumul de poezie Crivacul, Editura Tracus Arte. A tradus: Schiller și clasicismul (2022), Lakatos si Feyerabend (2022), Campanella (2022), Frantz Fanon (2022), Franz Rosenzweig (2022) din colecția Descoperă filosofia a Editurii Litera, Disonanța cognitivă (2022), Leadership (2023), Memoria. Amintire și uitare (2023), Mintea socială (2023), Motivația (2023), Psiholingvistica (2023), Mindfulness (2023), Evaluarea psihologică (2023), Abilități înalte (2024) din colecția Descoperă psihologia a Editurii Litera. A terminat de scris o carte pentru copii, intitulată Posh, pe care o va publica în 2024. În prezent, lucrează la un volum de interviuri. I-au fost traduse poezii în limba spaniolă, în franceză și în macedoneană.

Jalcomulco

calc pe pietrele de râu, cineva îmi desenează pașii
înaintea mea
până în camera cu pereții violeți,
aștept înserarea, scorpionul traversează în fiecare noapte
încăperea gazdei,
urcă pe tavan,
înțepătura lui umflă pielea,
te lasă orb pentru un timp.

noaptea, grădinile oamenilor se umplu de păpuși abandonate,
circuitul amintirilor rămâne deschis.
dimineața mijește în ochii cailor care merg în cerc
rotind crivacul în cealaltă parte a lumii
până ce moartea ne va despărți.

scrisori de dragoste (IV)

te iubeam
pentru că și tu înălțai zmeie
din ziarele care anunțau veștile nefericite,
din cărțile lui Marx și Engles,
pe care le duceai uneori și la reciclat,
te iubeam pentru că nu ai dormit în noaptea
în care a murit mama
deși nu ne cunoșteam,
te iubesc și acum
pentru că tot ce visez eu
tu începi să uiți.

RADU VANCU

RADU VANCU (Sibiu, România, 1978) este poet, prozator, eseist și traducător român. Este profesor la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu și redactor-șef al revistei Transilvania. Între 2019 și 2023 a fost președintele PEN România. De asemenea, este redactor al revistei Poesis International. A coordonat secțiunea română a site-ului Poetry International. Este organizatorul Festivalului Internațional de Poezie din Sibiu Poets in Transylvania.

Începând cu anul 2002, a publicat nouă cărți de poezie, pentru care a primit mai multe premii; poezia lui a fost tradusă în aproximativ 20 de limbi străine, fie în antologii și reviste, fie în cărți individuale. A publicat și un roman, Transparența (2018), și două volume de jurnal (2017, 2021), pentru care de asemenea a primit câteva premii. A publicat și două cărți pentru copii și o culegere de texte civice. Publicațiile lui academice includ două cărți-eseu despre Mihai Eminescu și Mircea Ivănescu, precum și un volum privind relația modernității poetice cu umanul. A realizat câteva antologii de poezie română modernă și contemporană, fie singur, fie în colaborare cu Mircea Ivănescu, Claudiu Komartin sau Marius Chivu.

A tradus romane și poezie, în principal din John Berryman și W.B. Yeats; este, de asemenea, traducătorul ediției Ezra Pound coordonată de H.-R. Patapievici la editura Humanitas.

Când am plâns cine dintre voi m-a auzit poemelor
Care dintre voi mi-a ținut în poală creierul

infectat Câte dintre voi ați adus un pahar de apă
inimii bătrâne care v-a crescut

Răsfățatelor Poeme de bani gata Poeme care
n-ați adormit niciodată cu stomacul gol Poeme

peste care duhul n-a căzut niciodată ca
rachetele peste un oraș asediat

– – – – – – – – – –

(Doar pentru că scriu poemele astea
nu înseamnă că sunt viu)

– – – – – – – – – –

Poeme peste care duhul se poartă
ca zahărul ars peste grișul cu lapte

Și totuși în groapa mea comună numai gustul
vostru de griș cu zahăr ars îl am în gură Tonele

de moloz cu sânge plutesc ca o pulbere fină
în lumina voastră dulce Nici pe fundul gropii

comune nu se poate scăpa de lumina voastră
dulce Să vă fie rușine

În locul vostru aș intra în pământ

– – – – – – – – – –

Poezia e substanța de contrast a istoriei.

Îi documentează patologiile; îi enunță & denunță bolile și leziunile; îi indică necontenit răul – &, implicit, postulează că bunătatea există. Pentru asta, poezia folosește frumusețea ca pe un marker esențial; toate constelațiile enorme de imagini acumulate în cele vreo patru mii de ani de poezie, în toate culturile și în toate limbile, nu spun decât asta:

Chiar dacă istoria e o oroare, bunătatea există – & frumusețea e urma trecerii ei prin lume.

– – – – – – – – – –

S-a scris dar s-a și murit A fost sânge dar a fost
și sânge Și lumina ca o coajă peste toate

Tu treci și strângi lumina peste tine Ca o coajă Ca
un sânge Ca un scris Îmi aduc aminte cum arată

Fața ta în orgasm Întâi ochii ți se strângeau apoi se
dilatau ce curgea din ei părea lumină dar era sânge

– – – – – – – –

(Doar pentru că scriu poemele astea
nu înseamnă că sunt viu)

– – – – – – – – – –

Ai trecut de Starbucksul în care scriu M-ai privit Ochii
ți s-au strâns apoi s-au dilatat Ți-ai pus ochelarii de soare

Dar în urma ta nu mai e soare Nici înaintea ta n-a fost Singura
speranță e că s-a scris dar s-a și murit

DANIELA VARVARA

DANIELA VARVARA, n. 1972, în Constanța, este profesoară de limba și literatura română, titulară la școala din Corbu, comună unde și locuiește. În 2013 a obținut titlul de Doctor în Filologie (Universitatea Ovidius Constanța). În 2008, publică primele versuri în „Revista Română” din Iași, dar și primul eseu intitulat „Brâncuși, poezia pietrei”, în revista constănțeană „Ex Ponto. Text/imagine/metatext”. Locuiește în satul natal, Corbu, județul Constanța, unde organizează  festivalul Poezie la nisip (2020-2023). A debutat editorial cu volumul de versuri Înaripata, Ex Ponto, 2011, apoi a mai publicat două cărți de poezie: A- , în 2012 și Lodebar (Jurnal din casa uitării), în 2017, premiată de către filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România. În 2016, la Eikon, în colecția de hermeneutică literară, îi apare cartea rezultată  din teza de doctorat, Mituri și simboluri biblice în poezia românească neomodernistă. Membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Societății de Haiku din Constanța, colaborează cu versuri și eseuri critice la diverse reviste literare din țară.

azi

aici totul e simplu: a fi
înăuntru e viul ca un sfânt în trupul căruia
stau înfipte suliţe otrăvite
ca să intri în moarte trebuie trecut pasul agoniei
ca să intri în viață trebuie trecut pasul agoniei
ca să intri-n odihnă trebuie trecut pasul agoniei
azi (nu se ştie niciodată până când va fi azi) au survolat multe elicoptere ale armatei. hoaba a venit cu un păr încâlcit flămândă şi cu bube în tălpi. tavanul sălii de clasă devenise câmp de luptă minat unde se prăbuşeau soldaţi. dinspre unitate bubuiturile exercițiilor de tragere ne aminteau frica. în magazia de lemne băncile dezmembrate păreau scuturi ale vechilor greci. la adăpostul lor am aşteptat maşina de corn și lapte cum în copilărie aşteptam căruţa de pâine
nu a venit prea repede
nici atunci nu venea

în lipsa iubirii vom șopti rugăciuni

să învățăm gustul glonțului în pâine – așa pare să-nceapă
rugăciunea de azi.

O ZI OARECARE
Atunci când te ridici din pat să deschizi fereastra şi simţi aerul dimineţii îmbâcsit. Vezi cum cerul capătă culorile tumefacţiilor ca şi cum a fost învins pe ringul de luptă.
Atunci când pleci de acasă camuflat în haine pentru invizibilitate şi totuşi, pe drum, te salută oameni care pretind că te văd. maşini de transportat oameni se strecoară printre liniile desenate pe asfalt, printre alte maşini de transportat (pâine, gunoi şi altele inerente vieţii).
Atunci când nimeni nu te aşteaptă, iar tu te rogi „facă-se voia ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” iar pământul capătă dungi bleu ca un imens tricou cu Maradona.

o zi compusă dintr-o dimineaţă şi o seară:

dimineaţa
când îngerul strigă în pustie-
o uşă este deschisă în cer şi timpul coboară
aproape de oameni
înfăşurându-i să nu se mai distingă unul de altul
timpul intră în oameni
şi iată în cer se deschid prăpăstii
întoarse cu faţa-n pământ

(5,25: navetiştii se înghesuie în motorul de dimineaţă
plecarea nu întârzie; de la a doua haltă
norocoşii găsesc locuri în care să stea rezemaţi
de pereţii neocupaţi ai vagonului
izul canapelelor scrijelie le mută gândul
la cafeaua cu cicoare pe care n-au reuşit să o bea
nici în dimineaţa aceea. doar aşa se poate trata greaţa.
îngerul pare că şi-a băut minţile cu o noapte în urmă
scăpat de sub papucul îngeresei
s-a oprit direct la dugheana din centru
unde unii îşi mai caută salvarea)

seara
când îngerul vede din nou lumina din cer
şi dedesubtul luminii se aşterne o ceaţă în loc de somn
(motorul se întoarce cu un strat de praf
şi unul de lumină în plus
drumul e acelaşi doar sensul inversat
oamenii aceiaşi lumina din corpurile lor
întoarsă şi ea spre apus
la retragerea din funcţiune vagonul
va fi avut deja aureolă de la atâta lumină
lăsată involuntar peste el).

O FEMEIE FRUMOASĂ TRECE ZILNIC PRIN MINE
ca pe malul unui fluviu cu poduri închise
de pe celălalt mal, iubiţii şi neiubiţii ei îi trimit mesaje
bezele emoticoane
la răstimpuri, harpoane plase ori bărci de trecut apa
ea ştie să se ferească mereu
în valizele ei cineva coase nasturi peste dantele
altcineva aruncă o piatră şi joacă şotron peste rochiţa roşie cu buline
de sub pleoapele nedormite îi cad vise în pulberi pe care le toarce apoi
ca învelitoare pentru zilele reci
de ceva timp îmi cere trupul să locuiască în el
de parcă n-ar vedea că şi eu la rându-mi locuiesc în alt trup
că peste pielea mea au ieşit ţepii ariciului-de-mare
că paşii mei sunt închişi în globul de sticlă al pajurei-aurii

îi arăt drumul spre templul
cu şobolanii deveniţi zei la farfuria cu lapte a zilei
cu oameni care îşi tund părul pentru ea
şi-i împletesc flori în ghirlande chemând-o să-şi spele
corpul în râul lor sacru
dar nicio zi nu-i atât de lungă
astfel încât la capătul ei să devii zeu

noaptea ne visează pe amândouă
şi ne curge cuminte prin vene
apoi ne închide în valizele femeii frumoase
pe ea în cel cu dantele pe mine în acela unde
încă se joacă şotron
închise cum stăm când dormim nu ne mai deosebeşte nimic
în azilul de noapte al geamantanelor vechi
închise cum stăm şi visăm de pe malul acesta
la celălalt.

MARCEL VIȘA

MARCEL VIȘA. Născut în orașul Abrud pe data de 19 decembrie 1983.  A urmat liceul HCC din localitate. În prezent locuiește în Alba Iulia. În 2017 a debutat cu volumul de poeme intitulat „dumnelike”, la editura Cartea Românească. A publicat poezie în revistele: România Literară, Familia, Steaua, Discobolul, Viața Românească, Apostrof etc. Inițiatorul festivalului de poezie Alba Iulia Stand-Up Poetry, organizat de Biblioteca Județeană „Lucian Blaga’’ Alba și Consiliul Județean Alba. În noiembrie 2017 a participat, la invitația Institutului Cultural Român, la Târgul Internațional de Carte „TUYAP” de la Istanbul, unde a avut o lectură din poeziile sale în fața publicului prezent. La începutul anului 2018 a fost nominalizat pe lista scurtă a premiul Eminescu „Opus Primum”. A fost nominalizat la premiile USR pe anul 2018, secțiunea debut. Tot în 2018 a obținut premiul pentru debut al filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România. În mai 2018- a obținut trofeul „Omul Anului” inițiat de Statul Major al Forțelor Terestre, la Secţiunea Presă, film şi literatură. În luna mai 2019 a înființat cenaclul online „Jurnal poetic”  în cadrul căruia tot mai mulți tineri își expun creațiile. În 25 iunie 2019 a citit la Cluj,  în cadrul cenaclului UBB, la invitația poetului Ion Mureșan. Între anii 2019-2023 a participat la atelierul de includere socială a deținuților din Penitenciarul Aiud, în cadrul căruia a citit și a purtat cu aceștia discuții pe teme literare. Din 2018 implicat în organizarea Colocviilor Tinerilor Scriitori organizate de filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România, Consiliul Județean Alba și Biblioteca Județeană „Lucian Blaga’’ Alba. Membru (din decembrie 2021) al Uniunii Scriitorilor din România- Filiala „Alba-Hunedoara’’. Din 2017 participă, atât pe cont propriu cât și alături de Biblioteca Județeană  „Lucian Blaga” la promovarea lecturii prin școli.

Veioza

Când am ajuns la el, tata purta o pijama ponosită.
Încovoiat pe marginea balustradei,
ne aștepta.
Am dat să-l îmbrățișez,
însă, cu chipul schimonosit de groază,
mi-a făcut semn să mă îndepărtez
(îi era teamă să nu îmi transmită boala).
N-am vrut să-l ascult, dar mama s-a răstit la mine
(nu îi stătea în obicei).
Chiar și-așa, bucuroși să ne revedem,
am coborât scara exterioară, în spirală,
care ducea în curtea sanatoriului.
Ne-am așezat acolo pe o bancă.
Au început să discute de-ale lor
în timp ce eu am pornit „în explorare”,
intrând în vorbă, de-a valma,
cu asistente, doctori, pacienți.
Mă fascina aparatura medicală învechită,
depozitată lângă peretele clădirii.
Se făcuse amiază și urma să plecăm.
N-am sesizat când s-a ridicat ceața și a răsărit soarele.
Eram la adăpost de durere, totuși în adâncul plămânilor ei,
departe de lumea reală,
devenisem minuscul și pășeam prin labirinturile complicate
ale aparatului röntgen.
Ținta wolfram și tubul radiogen din sticlă,
transformatorul lui uriaș (o bobină cu spire groase din cupru)
deveniseră elemente ale unui amusement park.
La plecare, vecinul lui de pat ne-a dăruit o veioză
meșteșugită cu migală în zilele plicticoase de spital.
Sub abajur avea un alt abajur de carton,
în care erau decupate cu foarfecele forme grosolane de pești,
sirene și alte ființe fantastice,
un carusel rudimentar care începea să se rotească de îndată ce
becul se încingea.
Am așteptat cu înfrigurare seara, s-o aprind.
De-ndată a fost proiectată pe perete o lume magică.
A revenit acasă după mai mult de-o lună,
deși deloc nu părea să fie bine.
A dus-o așa până pe treișpe noiembrie.
În fiecare seară de priveghi am aprins la căpătâiul lui veioza,
Privind fix într-un punct,
aveai impresia că mortul lua, subtil, locul figurinelor,
plutea, supravegheat de ființe fantastice
care se derulau amețitor pe cei patru pereți,
iar camera se transforma într-un acvariu de lumină.

Tocilar

M-au certat toate femeile,
începând cu mama.
Ascuțeam prea tare cuțitele.
Se tăiau când tocau ceapa, feliau pâinea,
tăiau gâtul mielului.
Veneam cu tata de la mină, obosiți,
legam rănile animalului cu fâșii murdare,
plângeam de mila lui și a cărnii gătite.
Îngropam viscerele departe de casă,
ne târam pe brânci, ca-n tranșee,
spre paturi improvizate din frânghii și bale de melc,
spre bordeluri soioase unde carnea aburindă trăia,
iar noaptea nu avea cheaguri.
Când eram mic,
bunicul m-a învățat să scuip piatra tocilei
rotind manivela cu grijă,
altfel intră necuratul în lamă,
cere sânge.
Degetele mele (întregi datorită lui)
presează rana din pieptul femeii de lângă mine.
Degetele ei apasă în somn clape invizibile.
Cuțitele zac împrăștiate pe jos,
mâncate de rugină,
iar eu iubesc lumea până la os.
Mai abitir ca o lamă ascuțită
am deprins gustul sângelui.
Întoarcerea

Casele de la munte au pereții din lemn,
strâmbi ca o tentativă de îmbrățișare,
afumați de sobe vechi.
A noastră are pivnița din piatră de râu
cărată cu calul de departe,
zidită de tata între două beții.
După moartea lui, o iarnă întreagă am ascultat sunetul dălții
modelând grinda la ore târzii.
Dimineața, în atelier mirosea a tutun și țuică, a plecare
devreme.
Mese, dulapuri sculptate grosolan
mobilează gândurile negre ale zilelor posomorâte
în care nicio urmă de om nu se deslușește pe zăpada proaspătă,
de-un alb ireal.
Vulpile sapă vizuini adânci în beciurile caselor părăsite,
sub zidurile dărăpănate ale bucătăriei de vară
(niciun anotimp nu se mai prepară acolo).
Scâncetul puilor nou-născuți răzbate prin podele.
Așezat la masa de scris, desfac ultimul lui Carpați,
fumez și ascult liniștea câmpiilor albe,
rotunde plăci de vinil zgâriate pe alocuri
de crengile platanilor bătrâni.
Adio, oraș!
Fac naveta la școală cu autobuzele prăfuite ale firmei
de transport muncitori,
hardughii comuniste pe patru roți,
cu șoferi mârlani și libidinoși,
puși pe căpătuială.
Ocolind scaunele învelite în cârpe,
îmbibate cu motorina furată în canistre de tablă
sau cu uleiul de pe salopetele muncitorilor,
mă așez pe-un loc imaginar
rezervat celor care știu să se mintă
că totul va fi bine.
Dar TOTUL e-mbâcsit cu praful
presărat din plafon peste sufletele noastre
sufocate de tinerețe.
Fug de la ore cu Gruber, colegul de bancă,
rătăcim prin piața de casete,
fumăm țigări la bucată pe străzi lăturalnice,
ascultăm balade rock și le scriem iubitelor prin cafenele soioase
lungi scrisori de amor.
În pauze, la ALIMENTARA,
tăiem franzelele pe jumătate,
îndesăm în ele felii de salam cu muștar.
Supraviețuitor al iernilor sălbatice,
singur cuc în camera goală,
citesc din poeții ruși, prozatorii americani,
sau schițez în creion portretul iubitei,
ascultând la magnetofon piese black metal
ce contrastează cu pielea ei de-un alb imaculat.
O cheamă A. și îi trimit scrisori la care îmi răspunde săptămânal.
Îl punem pe drumuri pe bătrânul poștaș.
Iubirea noastră i-a distrus încheieturile, ligamentele,
i-a uzat nervii și oasele,
mai mult decât ne-a distrus nouă sufletul
această relație la distanță.

MATEI VIȘNIEC

MATEI VIȘNIEC (n. 1956, Rădăuţi, Bucovina), poet, dramaturg, romancier. S-a născut într-un oraş fabulos, tăiat în două (cu tot cu cimitir) de o cale ferată pe care toată lumea o recunoaşte acum ca fiind axa de simetrie a lumii. A scris poezie încă din copilărie, a debutat în revista „Luceafărul” în 1972 şi apoi în volum în 1980. A studiat Filosofia la Universitatea din Bucureşti, a devenit membru fondator al Cenaclului de luni. S-a remarcat ca dramaturg chiar şi când piesele îi erau interzise. A crezut în rezistenţa culturală, în forţa cuvântului, în capacitatea literaturii de a capta mai bine decât orice altă disciplină contradicţiile din noi şi din lumea în care trăim. Din 1987 trăieşte la Paris şi scrie teatru în franceză. De atunci numele său s-a aflat pe afişe în peste 40 de ţări. Din 1990 lucrează ca jurnalist la Radio France Internationale. În Franţa piesele sale sunt editate la Actes-Sud Papiers, Lansman, L’Harmattan, Espace d’un Instant. Între două ţări, între două culturi, între limba română şi cea franceză, Matei Vişniec circulă, trece de la un gen literar la altul, caută şi experimentează cuvântul sub semnul unui ideal care ţine de sens şi de irepetabilitate.

Aşchia din ochi

Uite că pe asta nu am prevăzut-o $
că ar putea exista şi o secundă nebună printre
miliardele de secunde normale
o secundă neagră care iese din rînd
ca o oaie neagră
şi nu mai vrea să treacă
s-a înfipt în corpul meu ca o aşchie
şi nu vrea să-şi ia rămas bun
nu vrea să se topească împreună cu celelalte
în alambicul ceasului
nu vrea să se lase aspirată de neant
opune rezistenţă, devine un fel de baricadă
un fel de uşă închisă definitiv pe dinăuntru
un fel de ochi fără pleoapă
un fel de dus fără întors
un fel de buncăr pentru celelalte secunde
şi le îndeamnă la neascultare

cum de mi s-a întîmplat doar mie
să mi se răzvrătească o secundă
ca un nod rămas definitiv în gît
ca o rază de soare blocată în priviri
ca un oftat împotmolit în marea tăcere
acum mi se cere să-mi extrag singur
săgeata din umăr
aşchia din ochi
secunda din naştere
vă daţi seama domnilor că nu voi mai putea
să vă ajung niciodată din urmă?

Mă ajută să rămîn în viaţă

Aştept aşezat la o masă
cu un pahar aproape plin în faţa mea
ştiu că nu trebuie să fac nici o mişcare
clienţii care au încercat să-şi termine paharele
sunt acum morţi
cei care au vrut să plătească şi să plece
sunt acum morţi
pînă şi cei care au pretins
că n-ar fi cerut decît o ceaşcă goală de cafea
fără zahăr şi fără linguriţă
au fost ucişi
imediat ce au deschis gura

chelnerul i-a teminat pe toţi
invocînd cele mai stupide pretexte
în ce mă priveşte numai faptul că sunt orb
mă ajută să rămîn în viaţă

A fost o vreme cînd…

Ştiu că oamenii care trec pe lîngă mine
sunt de fapt plătiţi ca să o facă
incredibil cît de mult trebuie să coste
toată această coregrafie urbană
pusă în mişcare numai şi numai ca să cred
eu
că duc o existenţă normală

oraşul nu are însă suficienţi bani
pentru a plăti şi secvenţe vorbite
din acest motiv nimeni nu-mi adresează
nici un cuvînt
nici măcar şoferul de autobuz
cînd urc în autobuz şi spun bună ziua
şoferul îmi răspunde doar printr-o
înclinare a capului

a fost o vreme cînd muncipalitatea
îşi putea permite să finanţeze conversaţii interesante
cu indivizii căzuţi din lună
acum însă este criză
iar noi, lunaticii, suntem principalele victime